Fugi ca si cum te-ar urmari ceva! Wings For Life World Run

Wings for life World Run. Va spun de pe acum, in anii urmatori va deveni una din cursele “musai” in intreaga lume, asa ca puneti in calendar data de 3 Mai 2015!  Am fost pur si simplu impresionata de tot ceea ce s-a intamplat astazi in 36 de locatii din intreaga lume. 35 de mii de oameni au alergat in acelasi timp, dupa posibilitati … de la cativa km la cateva zeci, incercand sa scape de “masina de prins” intr-o cursa “altfel”.

Wings for life nu a fost in planul meu de competitii pentru anul acesta, insa recunosc ca m-a atras foarte mult formatul ciudat (fara linie de finish traditionala ci cu o masina care te urmarea) dar si cauza umanitara. Toate fondurile din inscrieri au fost donate catre cercetari pentru persoane paraplegice, asadar am alergat  cu totii pentru cei care nu pot sa o faca!

Am alergat pe un drum complet inschis, in linie dreapta, dupa pofta, dorinta si capacitati :). Din spate, venea cu o anumita viteza linia de finish - o masina sperietoare dotata cu senzori care te scoteau din cursa.

Atunci cand am vazut planul de “atac” al masinii de prins, mi-am propus sa alerg 21 de kilometri. Asta ar fi insemnat sa termin un semi-maraton in 1:52 – un personal best :).  Din pacate socoteala de la inscriere s-a naruit in urma cu 3 saptamani, cand … dupa ceva alergari mult prea ambitioase in pas-cu-Paul, am descoperit ca duc pe picioare o noua accidentare.

Nu prea am vorbit despre asta, nici macar nu am vrut sa ma gandesc ce inseamna pentru mine o noua accidentare in faza aceasta a antrenamentelor, cu doar cateva saptamani inainte de Half-Ironman Oradea. Cert este ca in ultimele saptamani nu am mai alergat (exceptand petrecerea de la The Color Run) si am sperat ca durerea care nu se spune, nu se pune.

Am plecat deci de acasa cu planul revizuit de a alerga cat mai mult fara sa supar nici o componenta esentiala. Ca viteza, mi-am propus 5:25 min/km, un ritm care mi-ar fi permis intr-o cursa normala sa fac un semi-maraton in 1h 55, iar aici ar fi trebuit sa ma fereasca de “masina sperietoare” cam 20 de km.

Chiar si asa, undeva in subconstient inca mai speram la acel semi cu 1h:52. E ciudat cum functioneaza chestiile astea – mintea ta iti spune ca nu e posibil, insa inima parca nu intelege … inca spera, pana la linia de start si chiar si un pic dupa, in minuni, energii cosmice si alte fantome :)

Dupa o incalzire foarte riguroasa si cateva incurajari cu cunoscutii de la start a venit momentul mult asteptat. In cateva minute eram in afara Bucurestiului alergand spre mare intr-o mare de alergatori. :)

Inca de la inceput am sesizat ca e foarte usor sa te “fure” ritmul celor din jur.  Mi-am impus sa stau cuminte, insa energia grupului era destul de ademenitoare,  iar in prima parte a cursei foarte multi incepatori alergau de mancau pamantul! Am stat cu ochii pe ceas si am ramas in limita a 5:20 – 5:25 min/km incercand sa ma “ascund” de vant in spatele altor alergatori.

Ah, da … vantul. Ei, vantul a fost simpatic, destul de nemilos, si a batut in permanenta din fata! Ca alergatoare poate nu as fi sesizat asta, dar acum, cu ceva nas de biciclista, am realizat imediat ca vantul imi va influenta putin din distanta parcursa, caci, deh … masina aia “sperietoare” e mai aerodinamica :).

Undeva pe la km 5 am luat decizia de a profita de “paravanul” altor alergatori pentru a mai scapa de vantul din freza. Planul era unul excelent, doar ca s-a dovedit cam greu de implementat. In jurul meu nu erau multi alergatori (grupul s-a rasfirat destul de rapid), si majoritatea alergau cu un ritm destul de oscilant. Am petrecut destul de mult timp “sarind” de la un grup de alergatori la altul, ascunzandu-ma de vant, in cautarea pace-makerilor ideali.

La un moment dat mi-am primit “pedeapsa” pentru faptul ca profitam de munca altora (da, statul “la plasa” e un pic rusinos, recunosc) in momentul in care un alergator a decis sa is sufle nasul contra vantului … Sunt sigura ca si el a primit cateva molecule de …ceva… inapoi in fata, dar cert este ca si eu m-am ales cu un botez cat se poate de scarbos. Wow, Karma!!

Norocul meu a fost ca eram la mai putin de 100 de metri de urmatorul checkpoint, asa ca am oprit la alimentare, am aruncat cu apa pe mine si mi-am amintit ca eu sunt triatlonista, si ca sunt obisnuita cu chestiile scarboase care insotesc acest sport :P

Nu stiu pe la ce kilometru am dat de 2 alegatori viteji. Erau suficient de corpolenti ca sa opreasca mult din vant si alergau unul langa altul intr-un ritm frumusel, asa ca i-am ales ca pacemakeri, dupa dictonul “daca voi nu ma vreti, eu va vreau” :). Cei doi gentlemeni s-au achitat admirabil de sarcina (vezi poza), pana pe la km 15 cand s-au cam lenevit (am aflat ulterior ca erau la un antrenament lejer, intrucat ii asteapta Prima Evadare si Semi Bucuresti in urmatoarele saptamani).

Cu regret, i-am abandonat pe cei 2 buni samariteni si am pornit dupa alti candidati. Undeva pe la km 17 am realizat ca decizia de a ma feri de vant a fost una chiar neinspirata. Ceasul imi arata ca am alergasem in ritm foarte oscilant luandu-ma dupa alti alergatori (de la 4:50 pana la 5:40 pe km). Off ...vezi daca esti lenesa, mai Andreea!

A fost momentul cand am rupt-o la fuga, inca sperand la minunea aia cu 1h:52 min pe semi-maraton, desi avea deja un handicap destul de mare de recuperat.  Vantul batea parca din ce in ce mai vijelios, iar muschii au inceput sa protesteze in timp ce treceam de punctul celor 19km.  Pana aici fusese o cursa acceptabila, in ciuda micului discomfort . Acum insa incepusem sa simt cum trag de mine ca sa inaintez.

Tin minte un lan foarte mare de rapita, galben viu, stralucind in partea dreapta a dumului. Un alergator din fata isi facea cateva selfie-uri, si asta m-a scos parca un pic din starea incrancenata. Am zambit si am privit cu un pic de “zen” lanul acela minunat, cerul cu nori grei si drumul liber din fata mea. Hai, e o cursa fara miza, sa ne relaxam zic!

Am mentinut un ritm de 5:15 min/ km in speranta ca voi putea sa trec macar de 20 de km. Stiam ca “masina de prins” este undeva foarte aproape de noi, si ii vedeam pe cei din jur strangand din dinti pentru a se indeparta de finish.  

Si brusc, am stiut ca e foarte, foarte aproape pentru ca in jurul meu era o incrancenare generala. Am uitat de orice ritm si am rupt-o la fuga. Vorba aia “fugi ca si cum te-ar urmari un tip dubios pe o alee laturalnica” :). Am intrercut un alergator relaxat, si acesta m-a intrebat “unde fugi asa, vine masina?” Am  strigat catre el cu ultima bucata de aer din plamani “nu stiu, sincer, nu am curaj sa ma intorc sa vad!”

Din lateral au inceput sa apara biciclistii voluntari, stiam ca ei apar chiar inaintea masinii. Am privit catre ceas si am vazut ca imi arata 19.5km… oh, zeu al alergarii, de ce? de ce asa de devreme!?

O prietena care a alergat pana la 12km mi-a spus ca in grupul ei oamenii se bucurau cand vedeau masina de finish si o primeau ca pe o eliberare. Ei, va spun eu, ca acolo, pe campul de batalie de langa Belciugatele, toata lumea fugea strangand din dinti pentru a fura “inca un metru”.

Unul din ciclisti a inceput sa strige catre noi “hai, inca 300 de metri pana la 20 de km, hai … se poate, nu va lasati”. Ce a urmat a fost incredibil. Toata lumea a gasit (nu stiu de unde) resurse pentru un sprint. Se alerga ca in filmele alea cu Godzilla, privind peste umar, cu plamanii rupti din piept, cu tipete disperate si cu ochii iesiti din orbite. A fost senzational!

Atunci cand ceasul meu a vibrat semnalul celor 20 de km atinsi, m-am oprit si am incercat cu mainile tremurande sa scot telefonul din buzunar. Vroiam sa imortalizez acest moment, chiar daca asta insemna ca sacrificam cateva zeci de metri in plus la distanta finala. Am apasat pe ceva butoane, am filmat momentul cand m-a intercut masina, si apoi am filmat convoiul “de primire” – masini de prim ajutor, masina cu dj, autocare gata sa ne aduca la start inapoi.  Din pacate, in nebunia momentului nu am salvat filmuletul asa ca este pierdut :(

La km 20 ne astepta punctul de alimentare. Mi-am tras sufletul si mi-am inecat amarul in cateva pahare de apa si izotonic … off …ce mi-ar fi placut sa mai “scap” inca un kilometru pentru un nou PB la semi-maraton! Dar asta a fost, m-a prins masina la distanta oficiala 19.96km (ceasul meu imi arata 20.07) dupa 1h:48 de alergare.

Am urcat intr-unul din autocare si m-am “adunat” dupa sprintul acela nebun. Atunci, aproape adormind in scaunul confortabil am realizat ca luasem parte la ceva cu adevarat special. Toata lumea era super incantata de eveniment, de organizarea ireprosabila, si de formatul cursei care este unul cu adevarat unic.

Am ajuns acasa la timp pentru a vedea la televizor cum Eugen Sorop, ultimul roman din cursa, a fost “prins” de masina la aproape 59 de km! Am trait alaturi de el ultimele minute si mi-am promis ca anul viitor voi incerca sa fiu un pic mai intreaga pentru a alerga la capacitate maxima aceasta cursa.

Rezultate finale la feminin: Locul  14 in Bucuresti din 274 de participante (top 5%), locul 1200 la nivel mondial din 14515 (top 8%). Intodeauna in competitiile de alergare trag pentru top 10%, asa ca sunt multumita de rezultat. Un scurt sumar al cursei din intreaga lume aici

Tags: 

Comentarii

Felicitari Andreea pentru rezultat!
Vezi ca mai tot timpul bate vantul dinspre mare asa ca pentru anul viitor iti sugerez sa incepi din timp un proces de recrutare de pacemaker :))

Da, stiu ... trebuia sa ma organizez din timp. Sauuuuu ...poate la anu imi vad de cursa si trag din prima la pace-ul corect :D

Felicitari Andreea pentru rezultat!
Vezi ca mai tot timpul bate vantul dinspre mare asa ca pentru anul viitor iti sugerez sa incepi din timp un proces de recrutare de pacemaker :))

Frumos, imi pot imagina un astfel de sprint cu masina in spate! :)) Fugi ca ardeeee! Cred ca o trec si eu in calendar pentru la anul.

Da, pe moment nu am constientizat, dar apoi am vazut intr-un filmulet pe facebook ca pe la km 19-20 lumea efectiv tipa ...si sunt aproape sigura ca am tipat si eu :P
 

norocul vostru ca mai aveati resurse, am incercat si eu un sprint dar sub 4:30 nu am reusit sa scad in conditiile in care deja nu mai aveam aer si ma gandeam ca o sa ma sufoc cand ma opresc, felicitari si ai grija cu accidentarea, ne vedem la oradea

Eu mai aveam, intradevar ...nu alergasem la capacitate maxima, si desi eram obosita as mai fi putut sa duc 1-2km daca ar fi mers masina o idee mai incet

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.