Punct, semnul exclamarii, si de la capat - Triathlon Challenge Mamaia

Sambata am pasit peste linia de finish de la Tri Challenge Mamaia – primul meu triatlon pe distanta lunga si ultimul triatlon din acest an … Am privit multumita catre ceas retraind parca momentul de acum 7 luni cand – tot la un concurs organizat de SmartAthletic (povestea Winter Tri aici)  - am luat cunostinta cu lumea triatlonului si m-am imbolnavit iremediabil de triatlonita :).

A fost o cursa grea, insa am strans din dinti si am incercat sa ma bucur de fiecare moment. Am sarbatorit cu fiecare picatura de apa inghitita la inot (au fost destule), cu fiecare pas ametit prin tranzitie, dar si prin sprintul nebun de pe ultima suta de metri cele 9 luni de antrenamente, pregatiri, emotii, accidentari si bucurii. S-a incheiat primul meu sezon de triatlon - un fel de  “From zero to hero” doar ca faptele mele nu sunt chiar asa eroice :). Am tras linie, am pus punct dar si semnul exclamarii, pentru ca am adunat in acest an rezultate mult peste asteptarile mele initiale. Urmeaza cateva zile de odihna si apoi o luam de la capat, cu ochii catre Ironman.

Povestea lui Tri Challenge       

In zona de tranzitie atmosfera era una de sarbatoare, cel putin asa am perceput eu intreaga desfasurare de forte din timpul pregatirilor. In ultimele luni am cunoscut multi frati si surori de “suferinta”, iar acum aveam ocazia sa mai schimbam cateva impresii si incurajari inainte de start. Toata lumea pare concentrata dar si pusa pe glume, iar eu reusesc pentru prima data inainte de startul unui triatlon sa uit de emotii si stres.

Ma simt minunat, abia astept sa intru in apa! Dupa incalzire si ultimile verificari arunc o privire catre Bianca (bicicleta mea cu personalitate puternica) si intr-un moment de euforie ii fac o mica declaratie de dragoste :). Parca nici de ea nu imi mai este asa frica!

Am pornit in proba de inot pe culoarul interior, tanand cat mai aproape de traseul facut de balize. Mi-am asumat aceasta decizie – venita la pachet cu cele cateva coate si picioare incasate in primele minute – in speranta ca asa voi reusi sa nu ma mai ratacesc.

A fost greu, dar greu tare! Valurile si curentii m-au facut sa inghit multa apa verzuie (delicioasa, chiar un pic dulce la gust :D), si a fost nevoie de multa concentrare pentru a incerca sa inot cat de cat eficient. Cu tot curajul, toata indarjirea si concentrarea am reusit sa fac 41 de minute (1500m) iesind din apa la gramada cu alte cateva fete. Ma declar partial multumita desi stiu ca mai am mult de inbunatatit peste iarna.

La intrarea in tranzitie ma asteapta Flavia – jumatatea cealalta a stafetei F&A. Flavia este ultra incepatoare, este copia fidela dupa situatia mea de acum cateva luni de la Winter Tri:  bicicleta noua si cam nefolosita, cateva saptamani bune de la ultima alergare, dar curaj si ambitie cu kilogramul. Se descurca singura sa imi desfaca cipul de la picior (in timp ce eu imi trag sufletul) si pleaca gratioasa catre bicicleta ei. Serios zic gratioasa, iata si poza ca dovada:

In tranzitie reusesc pentru prima data sa ma misc in timp decent (“ish”) -1 minut si 43 de secunde pentru gasit bicicleta, dat jos wetsuit, incaltat sosete si pantofi, baut un gel energizant, pus casca, alergat pe langa bicicleta pana la iesirea pe traseu.

Vreau sa subliniez asta … alergat pe langa bicicleta si nu mers! Acesta este rodul exercitiilor mele de manevrat bicicleta, facute la 6:30 dimineata in parc sub privirile dezaprobatoare ale batraneilor nedumeriti. Ma simt mandra!

La bicicleta ma asteptau 36 de kilometri cu 12 intoarceri – si ele reusite in proportie de 100% datorita exercitiilor cu jaloane facute saptamana trecuta. Am pornit tare cu 37-38km/h. Mai tineti minte cand povesteam cu spaima ca am atins 25km/h la primul meu concurs de bicicleta acum cateva luni?

Am tras tare pana am ajuns din urma un grup de 5-6 fete indarjite. Nu se statea la plasa …e mult spus, fetele nu prea au curaj sa stea roata in roata, dar cumva ne adunasem intr-o mica gasca, sa ii zicem....gasca fetelor care beau apa plata cu saruri minerale si izotonic :). Am ramas oarecum in aceasta companie selecta cativa kilometri, pana am constientizat ca viteza nu scadea sub 35km/h si am decis ca nu voi putea sa sustin asa ceva pana la final (nu aveam aerobar-uri sau pantofi spd).

Am ramas in urma si mi-am dozat energia pentru restul cursei. Ma simteam bine, Bianca a colaborat in permanenta :) asa ca dupa 1 ora si 14 minute am coborat de pe bicicleta gata de distractie. Urma alergatul, proba mea preferata si partea unde speram sa mai recuperez cateva pozitii in clasament.

As fi tras un strigat de fericire, asa cum fac de obicei la triatlon dupa ce “scap” de bicicleta, insa de indata ce cobor ma vad nevoita sa ma opresc lovita ca din senin de o durere cumplita de abdomen. Cumplita! Sunt naucita, nici nu inteleg ce mi se intampla …este o durere generalizata – ficat, stomac, splina, intestine …imi vine sa bag mana si sa scot un pumn de bolovani din burta.

Merg incet pe langa bicicleta in tranzitie incercand sa imi revin… nu pot sa stau drept …durerea ma obliga sa ma aplec, aproape ca vreau sa ma ghemuiesc in tranzitie langa bicicleta si sa nu mai plec de acolo.

Cu greu imi las casca, imi pun sapca in cap si fac pasi timizi catre traseul de alergare. Imi fac de lucru cu scosul mp3-player-ului din buzunar. Ma gandeam initial sa incerc sa alerg fara muzica, conform promisiunii facute de curand, insa acum tot ce pot sa sper este ca muzica ma va pacali sa alerg toti cei 10km.

Nu pot sa va spun cum am reusit sa alerg primul kilometru! Sper sincer sa nu uit vreodata acest kilometru al indarjirii pentru ca ma va inspira si in alte competitii sa nu renunt niciodata. Mi-am impus sa nu ma opresc din alergat desi am inaintat cu viteza melcului dupa o repriza de harakiri. O singura data m-am oprit si m-am ghemuit pur si simplu in mijlocul soselei urland de durere fara sa imi mai pese de ceea ce vor spune cei din jur.  M-au ajutat foarte mult incurajarile de pe margine (multumesc echipa Blackhawk) dar si a colegilor cu care ma intersectam din contrasens pe traseu… Pe moment imi amintesc de o fraza amuzanta spusa de un triatlonist celebru  “a fost la fel de dureros ca atunci cand Arnold si-a scos transmitatorul din nas” (e vorba de Schwarzenegger in primul film Total Recall) …cu toata durerea ma pufneste rasul …Ce bine se potriveste fraza asta, merita inclusa in nomenclatorul triatlonistului! :)

Curand ma intersectez cu Flavia, arata ca si cum ar fi supravietuit unei lupte cu un urs grizly. Imi spune ca nu mai poate si ca vrea sa renunte. Mi-e imi spui, dear? Incerc sa o incurajez cu indarjire… “Flavia, si eu ma simt rau, hai, mergi putin ca sa iti revii si decizi mai tarziu!”  Zambesc in timp ce o pierd din ochi …asta e pacaleala cea mai perfida. “Decizi mai tarziu” e un fel de a spune “las’ ca stiu eu ca mai tarziu vei lasa pe si mai tarziu si tot asa pana la linia de finish”. Stie si ea asta, toti stim asta, dar ne pacalim unii pe altii in continuare :).

Dupa ce termin prima bucla (2.5km) reusesc in sfarsit sa imi indrept trunchiul si sa ridic ochii din pamant. Asta imi ridica moralul imediat, durerea s-a mai estompat, iar ritmul meu bate incet incet spre unul decent (11.5km/h). Muzica incepe sa ma impinga de la spate, incurajarile celor din jur imi cresc incet incet curajul, asa ca dupa tura a 2 a (la km 5) reusesc sa cresc ritmul la 12.5km/h in timp ce fredonez cu voce tare “the club can’t handle me right now” :).

In ultima bucla zaresc de departe 2-3 fete de la individual. Imi impun sa le ajung din urma, cresc ritmul si intind un sprint de toata frumusetea. Fiecare pas imi aminteste ca iubesc acest sport. Nu mai conteaza pe ce loc voi ajunge sau ce timp voi scoate la final – conteaza momentul asta, cele cateva secunde inainte de poarta de la linia de finish cand stiu ca am ajuns in cel mai intunecat colt al disconfortunui si ca am iesit de acolo cu zambetul pe buze.

Timpul oficial arata 2 ore 53 minute. 173 de minute de nebunie, amuzament, determinare, dureri, incurajari, zambete sincere, dar si nostalgie … urmeaza o iarna lunga, imi va fi dor de triatlon!

Flavia a sosit curand  cu zambetul pe buze si incantata de experienta primului triatlon – chiar daca a fost doar la stafeta, in definitiv, mai stiu eu pe cineva care a inceput exact la fel :).  Am facut cateva poze, am schimbat cateva impresii si am tras linie – ne-a placut mult de tot atmosfera Tri Challenge!

A urmat o festivitate de premiere surprinzatoare. Cei de la Tri Challenge au decis sa premieze primele 10 fete de la proba olimpica (clasament combinat intre elite si amatoare) mentionand ca acestea vor fi purtatoarele titlului de “elite” pentru anul viitor. Am fost foarte surprinsa cand mi-am auzit numele strigat pentru ca nu stiam de aceasta decizie de comasare a clasamentului. Am mers catre scena si aproape ca nu eram convinsa ca trebuie sa urc pana cand Sorin mi-a strigat “hai Andreea, urca, te-au strigat!”. Pe scena se gaseau deja triatlonistele adevarate, insa mi-am gasit si eu loc printre ele in timp ce tineam in mana o pancarda mare pe care scria ca am prins locul 9 in clasamentul general.  Am prins trenul la limita, dar l-am prins, iar anul viitor voi lua startul alaturi de cele mai bune triatloniste…ce gluma buna!

Pe scena ne adunaseram 10 fete nebune, obosite, transpirate insa cu zambetul pana la urechi. Urmeaza cateva poze si apoi, spre marea mea surprindere …o bataie cu sampanie care m-a luat total pe nepregatite. Nu stiu de ce, dar eu nu credeam ca fetele stiu sa se bata cu sampanie! Sa fiu sincera eu sunt din specia celor care isi acopera urechile atunci cand un barbat priceput desface o sticla de acest fel. Ok, am notat, trebuie sa includ in planul de antrenament si asa ceva, pentru ca data viitoare sa pot lupta cot la cot cu fetele :)

Cateva minute mai tarziu am urcat pe scena si pentru locul intai la categoria amatori 20-29 de ani, si spre final inca o data pentru a revendica locul 2 in categorie pentru clasamentul general al tuturor triatloanelor de sosea din Romania (Bioeel Grand Prix). Acest ultim premiu m-a surprins cel mai mult, si inca ma intreb daca nu cumva a fost o greseala, pentru ca nu am participat la toate competitiile din circuit. Am privit cu neincredere catre diploma, dar asta e …asa zice acolo ...Andrea Calugar (deh,  e scris aproape corect :D), locul 2 la categoria 20-29. E semnat de catre Federatia Romana de Triatlon…asa ca …am de facut cinste! 

In concluzie: punct, semnul exclamarii si de la capat…

Ca o actrita la decernarea premiilor Oscar (doamneloooor si domnilorrrr…) tin sa multumesc tuturor celor care m-au ajutat in acest an cu sfaturi, lectii de biciclit, ture de bicicleta pazind “copilul problema” (va stiti voi!), incurajari, lectii de inot (Big Thank You!), iesiri la inot in lacuri dubioase, alergari nebune pe pante, sfaturi despre alimentatie, odihna, curaj si incredere. :)

Comentarii

Frumos mi-a placut, desi nu am putut sa particip la competitie mai făcut sa ma simt ca si cum am fost si eu acolo! Felicitări sincere pentru determinare, dar vestea proasta este ca de virusul asta cu triatlonul si competitiile nu mai scapi, deci asteptam sezonul viitor! Spor la antrenamente.

Nu este o veste proasta, este o veste minunata. Fac acest sport cu pasiune si cu placere, asa ca nu ma supar de aceasta "infectie cu triatlonita". In mod cert ne vedem la anul :D

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.