Triatlon Brasov 2013 – proba “scurta” dar cuprinzatoare

Eu si Bianca (bicicleta mea de sosea) am supravietuit primului concurs impreuna - cred ca asta este esenta acestei postari. Am terminat cu zambetul pe buze, zero accidentari si un picior pe podium primul triatlon de sosea, dupa un traseu foarte frumos dar si foarte periculos la Brasov.

In noaptea anterioara am renuntat la ultima incercare de somn la ora 3 si 40 de minute! Am dormit cu mari eforturi cam 4 ore si alea chinuite intre cosmarurile despre inecul la proba de inot sau intanlirea cu un camion pe DN1 la proba de bicicleta. Brasov Triathlon nu este un concurs simplu, iar schimbarile mai putin placute facute in ultimele zile de catre organizatori mi-au ridicat emotiile de triatlonista incepatoare la rangul de “disperaciune”.  Asta e … 3:40 este o ora ca oricare alta, si un moment bun sa iti trezesti gazdele de la pensiune in timp ce iti faci un ceai prin bucataria lor :)

In bucatarie am petrecut cateva minute bune cu pixul si hartia in mana gandind si razgandind logica foarte alambicata a tranzitiei 1 dintre inot si bicicleta. Din motive tipic romanesti am aflat in seara precedenta ca vom inota in alt lac (Codlea 2 nu Codlea 1 asa cum era prevazut initial) – un lac mai mare, foarte frumos insa aflat la 1km departare de tranzitie. Si de aici au pornit intrebarile existentiale: alergi descult pe poteca de padure sau iti iei pantofii de alergare pe malul lacului (daca ii ai, multi nu au avut de ales intrucat singura pereche disponibila era deja in Brasov la tranzitia 2)? Iti dai wetsuit-ul jos si alergi cu el in mana un kilometru sau il tii pe tine? Inoti fara wetsuit si renunti la toata complicatia? La un moment dat am mototolit foaia de hartie si m-am ridicat de la masa … frate, e ora 4 dimineata si eu fac filozofia tranzitiei!! Cred ca e cazul sa las stresul deoparte si sa incerc sa ma bucur totusi de experienta asta …

in tranzitie triatlonAm ajuns foarte devreme la start si am pornit catre lacul cu pricina. Aveam mari emotii despre cum va arata acest lac si calitatea apei de acolo si vroiam sa imi iau piatra asta de pe inima. Am ajuns la mal printre primii temerari, la un moment dat chiar ne intrebam daca am nimerit unde trebuie. Lacul arata bine – la o prima privire este curat, fara plante subacvatice si nu cred ca se ascunde un LochNess Monster :)

Intru in apa cu wetsuit-ul pe mine …am decis ca merita sa il port pentru un plus de siguranta la inot desi asta complica lucrurile in alergarea pana la tranzitie - voi alerga in wetsuit cu pantofii de alergare in picioare iar in tranzitie va trebui sa ii dau jos, sa ies din wetsuit si sa ma incalt din nou. O fi bine? (nota ulterioara: NU in nici un caz, macar acum am invatat si eu ceva :))

inot lac codleaSunt gata de start si ma pozitionez dupa nivel – un pic in spate si in lateral – sunt obosita si stresata, nu mai am nevoie si de o lupta corp la corp. Pornesc cu indarjire si tin dreapta pentru a ocoli baliza prin exterior asa cum se face de obicei (ma rog, de obicei inseamna la mine “asa s-a intamplat la celelalte 2 triatloane la care am mai mers”). Inot la 3 brate din prima, fara probleme cu respiratia si cu foarte mult curaj la mine … o schimbare binevenita fata de proba de inot de la NoStress Triatlon unde nu am reusit sa imi calmez emotiile pe durata celor 500 de metri. Ma mir ca este asa liber si ca nu prea sunt inotatori in jur cu care sa ma “tabacesc” – ridic capul din apa si constat cu surpriza ca sunt aproape singura care inoata prin dreapta balizei …toata lumea inoata pe stanga, aproape de mal pe “trasa” cea mai scurta. Ma loveste un moment de intelepciune – e atat de libera zona pentru ca inot pe unde nu trebuie! Trag un zambet pe sub apa si incerc sa ma intorc catre “pluton” – deh …500 de metri erau prea putini pentru mine, am decis eu sa inot un pic in plus pentru impresia artistica!

Ies din apa cu moralul ridicat dar un pic ametita…un privitor de pe margine imi spune ca am facut cam 12-13 minute …cred ca e ok considerand si micul “ocol” de dupa baliza. Imi gasesc pantofii de alergare si ma chinui destul de mult cu sosetele – in mod cert trebuie sa schimb tactica – iau in considerare varianta fara sosete pe viitor pentru ca incaltatul lor este o arta atunci cand ai mainile si picioarele ude si tremurande. Incep sa alerg pe poteca de padure dar ma simt foarte ametita – devine clar de ce traditional proba de alergare vine dupa bicla si nu dupa inot :). Alerg anemic dar ajung cu bine in tranzitie unde ma trezesc complet bulversata – nu mai stiu exact unde imi este bicicleta si nici ce anume mai am de facut acolo… o colega triatlonista ma indeamna sa inaintez "aici e bicicleta mea, sa stii :)".

in tranzitia unu la codleaDesi am ajuns in trazitie pe pozitia a 5 a la fete, am reusit sa plec abia dupa ce alte 3 colege si-au terminat echiparea. Mi-a luat enorm de mult sa ma descalt, sa dau jos wetsuit-ul si sa ma incalt din nou – de data asta cu sosetele ude! (Daca va intrebati de ce am dat jos sosetele ca sa ma dezbrac de wetsuit sa stiti ca nu stiu sa va spun :))

Pornesc pe bicicleta intrebandu-ma sincer daca voi putea sa urc dealul de la inceputul traseului … eu si Bianca nu am prea avut ocazia sa cutreeram urcari si coborari serioase dar vad ca ne descurcam admirabil. Nu acelasi lucru se poate spune despre coborarea de 1 kilometru care a urmat unde ne-am facut de rusinica, dar ce rusinica! Coborarile imi activeaza instinctul de conservare asa ca am tinut bine de ambele frane si am mers cu o medie de doar 22 km/h in timp ce pe langa mine zburau temerari si temerare cu 50-60km/h …dam…ce inceput promitator! Pe la jumatatea coborarii zboara pe langa mine primii baieti de la proba lunga. Raman bulversata … cum au putut oamenii astia sa inoate de 3 ori mai mult, sa alerge 1km prin padure si sa se echipeze in doar 20-25 de minute?

Dupa coborare urmeaza o usoara urcare ce ma avantajeaza. Pe urcarile line sau fals-plat ma simt eu in elementul meu pentru ca vitezele sunt rezonabile si conteaza muschiul mai mult decat tupeul. Ar fi insa o problema …am intrat pe DN1 – cel mai aglomerat drum din Romania, intr-o zona cu o singura banda pe sens. O banda pe care ma vad nevoita sa o impart cu alti triatlonisti, soferi mai mult sau mai putin ingaduitori si 1-2 camioane. Este zona cea mai cumplita din intreg concursul pentru mine. Atunci cand am aflat despre acest triatlon am intrebat organizatorii ce inseamna “trafic restrictionat” si mi s-a spus ca in permanenta va exista o banda care este inchisa circulatiei rutiere pe directia mea de mers. Imi pare rau ca trebuie sa scriu asta insa m-am simtit pur si simplu dezamagita si descumpanita atunci cand am aflat cu o zi inainte ca “nu este inchis traficul, cum am fi putut sa inchidem DN1?” Nu stiu cum, stiu doar ca am intrebat expres si ca am primit un raspuns care m-a incurajat sa ma inscriu la un concurs ca acesta in ciuda faptului ca sunt incepatoare cu bicicleta si nu am experienta in a merge pe drumuri aglomerate.

A fost foarte greu pentru mine sa merg cei cativa kilometri cu masini pe partea stanga si un sant imens pe partea dreapta. Imi dau seama ca pentru multi participanti a fost o simpla formalitate – nu insa si pentru mine, in acest punct al “carierei” mele de biciclista as fi renuntat la concursul asta daca stiam din timp adevarul.

Am incercat sa merg intr-un ritm decent si sa imi conserv energia pentru mai tarziu. La un moment dat am indraznit sa depasesc un coleg biciclist si din motive pe care nu le inteleg m-am dezechilibrat si am fost gata gata sa cad de pe bicicleta in mijlocul drumului national. Daca mai era nevoie de un semn ca e cazul sa stau “la cutie” iata ca l-am primit!

Dupa localitatea Codlea am intrat pe un drum mai liber – nici acesta nu a fost inchis, insa mi-am putut permite sa ma relaxez putin pe bicicleta. Am ridicat ritmul pentru 32km/h si am inceput incet incet sa mai depasesc colegi si colege de drum. Acesta a fost momentul cand am realizat ca am 2 mici probleme logistice de rezolvat – se vede ca am fost mult prea stresata in pregatirea acestui concurs pentru ca am plecat din tranzitie cu ciclocomputerul setat prost si cu bidonul de apa pe pozitia “inchis”. Cu ciclocomputerul nu era asa o tragedie – imi arata viteza curenta si doar atat – se putea rezolva din 2-3 apasari de butoane sa imi arate si distanta, insa nu am vrut sa mai risc o dezechilibrare pentru atata lucru. La capitolul bidon cu apa situatia era tragica…

Pentru ca sunt incepatoare si foarte lasa in ale biciclitului eu nu pot inca sa beau apa si sa pedalez in acelasi timp. Am rezolvat de curand aceasta problema cumparand online o sticla cu pai care se monteaza pe ghidon (la botul calului) si care imi permite sa beau apa “hands free” si “panic free”. Sistemul functioneaza minunat daca lasi capacul de la bidon pe pozitia “deshis” ceea ce evident nu facusem.  Am privit cativa kilometri buni la bidonul plin cu apa si saruri din ochii mei contempland daca merita sa opresc “pe dreapta” ca sa il deschid. Mi-am amintit atunci de o poveste cu amerindienii din nu’s ce trib care plecau in calatorii pe munte tinand in gura cateva picaturi de apa. Capata respect si admiratie doar cel care se intorcea din lunga expeditie prin soarele arzator cu apa inca neighitita. Ei, asa sunt si eu frate, un fel de Winnetou al soselelor partiei :).

Cativa kilometri mai tarziu, intr-o portiune de drum in sfarsit inchisa circulatiei si cu putini concurenti in jur decid ca este momentul sa incerc sa deschid bidonul. Trag aer in piept si incerc sa imi pastrez echilibrul in timp ce ridic o mana de pe ghidon si incerc sa rasucesc capacul cu pricina. Dureaza cateva secunde care par o vesnicie, dar reusesc sa mut capacul suficient de mult spre stanga cat sa pot sa beau putina apa – miracol!

pe bicicleta de soseaCu apa “curgand valuri” si drumul putin mai liber incep sa imi intru in ritm. Depasesc cateva concurente desi nu reusesc (ca de obicei) sa fiu atenta ca sa observ daca sunt de la individual sprint sau alte categorii de concurs. Ma tot intesectez cu aceleasi fete de cateva ori – eu le depasesc pe drum drept sau pe urcari, ele tasnesc pe langa mine de fiecare daca cand eu ma vad nevoita sa incetinesc (la curbe, in intersectii, pe coborari). Norocul face ca traseul de bicicleta se incheie cu un fals-plat destul de suparator care imi da ocazia sa dau drumu la muschi si sa depasesc definitiv toate fetele din jurul meu. Se vede treaba ca muschi si plamani am (imi si prisosesc cred :)) pentru aceasta proba – imi mai trebuie insa experienta si curaj, iar asta nu se poate antrena pe trainer in sufragerie!

Ajung in tranzitie, cobor de pe bicicleta si ma simt extraordinar. Imi dau jos casca si manusile si o data cu ele simt ca ma “dezbrac” de tot stresul care m-a insotit pe durata inotului si a probei de bicicleta. Atunci cand pornesc in alergare trag un tipat de incurajare si sar in sus (nu exagerez!) de bucurie in aplauzele celor cativa spectatori si concurenti de la stafeta care probabil nu inteleg de ce ma bucur la mijlocul competitiei. Intind pasii si imi scot mp3-player-ul din buzunar. Dau drumul la muzica si explodez intr-o alergare nebuna in timp ce incerc sa pornesc ceasul de la mana. Zice ca nu mai are memorie – fir’ar sa fie de tehnologie ca azi nu a fost de loc de partea mea :(! Incetinesc si butonez la ceas ca sa sterg alergarile anterioare si sa pornesc cornometrul pentru cursa asta. Intr-un final sunt gata si ponesc cu 13 km/h pentru ca am un ultim obiectiv de indeplinit –vreau sa am parte de o proba de alergare excelenta! Traseul este un pic dificil la inceput cu o urcare in soare care mi-a fortat un pic rezistenta. Am trecut insa cu bine de partea aceea si apoi am alergat pur si simplu cu zambetul pe buze. Am depasit inca o colega si mi-am dat seama ca s-ar putea sa fiu pe pozitia 3 sau 4 (daca matematica mea alambicata din timpul concursului nu da gresi).

Este primul moment cand ma gandesc la faptul ca parintii mei ma asteapta la linia de finish. Merita sa mentionez ca sunt pentru prima data cu mine la o competitie de orice fel si ca sunt amandoi foarte emotionati. Parintii mei m-au sustinut inca din copilarie, indrumandu-ma catre sport. Tatal meu in mod deosebit a visat mult timp ca tine “in cuib” o viitoare campioana olimpica atunci cand faceam atletism de perfomanta (nu stiu de unde avea el visul asta, caci talent pentru asa ceva nu cred ca am avut vreodata!). Imi amintesc ca si cum a fost ieri ziua in care i-am spus tatalui meu in adolescenta ca ma las de sport – imi amintesc perfect canapeaua pe care am discutat, hainele cu care eram imbracata dar si lacrimile din ochii lui. As  vrea mult de tot sa prind un colt de podium pentru ei, nu stiu insa daca sunt deja pe 3 sau daca mai am vreo sansa sa prind o alta concurenta din urma – merita insa sa incerc asa ca pe ultima coborare alerg de mananc pamantul …

Trec de linia de finish cu zambetul pe buze dar si aproape fara suflu. Parintii mei ma asteapta si ma starng in brate – in ochii lor se vede ca nici nu conteaza pe ce pozitie sunt – asa ca nici mie nu imi mai pasa. Fac poze, zambesc si ma simt multumita de cursa asta.

Am plecat cu 3 obiective la drum si cred ca le-am indeplinit pe toate: 1. Sa inot fara a mai experimenta momente de panica ca cel de la “No Stress Triatlon” (povestea aici)  2. Sa biciclesc decent fara incidente si fara accidentari (prietenii stiu de ce) 3. Sa alerg excelent si sa am cel mai bun timp dintre toate fetele la aceasta proba (n-a fost sa fie, am avut timpul 3 …dar considerant concurentele cu 'pedigree" cred ca e totusi ok :))

Rezultatul final arata 1:48:01, pe locul 4 la general si locul 1 la categoria de varsta. Competitia la acest concurs (la toate probele) a fost destul de ridicata – cu participanti de top din Romania dar si cativa din afara tarii asa ca ma consider foarte multumita de rezultat. Mi-as fi dorit sa fac prima parte a traseului cu mai mult calm, dar consider ca acest concurs a fost o lectie foarte buna despre “cum sa concuram in oala sub presiune” si intr-un final totul e bine cand se termina cu bine!

Inchei prin a multumi organizatorilor pentru munca lor. A fost un traitlon foarte complex (cu tranzitii diferite, aproboari de obtinut de la multe primarii si comisii) si sunt sigura ca la baza intregii desfasurari de forte au fost numai intentii bune. S-a vazut insa lipsa de experienta, au fost multe neconcordante si pentru viitor le recomand sa reconsidere daca pot sa se angajeze la un proiect asa de ambitios sau e cazul sa porneasca cu ceva mai putin “international” si “metropolitan”. Locul de desfasurare este minunat, lacul, traseul – totul geme de potential dar sper ca pe viitor se va lua in considerare o mai buna siguranta a participantilor – traim in Romania – o tara unde soferii intra intentionat in biciclisti pe strada, si am auzit multi triatlonisti mentionand ca nu s-au simtit in siguranta pe traseu.

Asta a fost tot, dragii mei … ne auzim curand cu rezultatele si povestile de “razboi” de la Aqua Challenge (3 august).

Comentarii

Felicitari! Iti multumesc pentru descrierea foarte emotionanta, dar si pentru mentionarea aspectelor ce trebuie neaparat imbunatatite.

Foarte tare, sa speram ca pe viitor treci peste emotiile bicicletei.

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.