Mai bine fara “fara” – la Cupa Romaniei Trialuta

Un fel de introducere:  Am plecat la competitia de la Reci (Covasna) sub egida “fara”. Fara ….informatii, asteptari, pregatiri, energie, ambitii, tehnologie. Fara precedent. Povestea lunga e publicata pe blog (aici), povestea scurta e ca am decis din scurt sa particip la acest concurs mai mult pentru “exercitiu” si o buna ocazie de a testa cateva strategii noi de cursa (tranzitii in modul “minimalist”, alergatul fara ceas si mp3, biciclitul cu mai multa indarjire, participarea in modul “non-combat”).

Un fel de concluzie: Daca este sa fiu cinstita, nu aveam ce sa caut la aceasta competitie. Mai intai pentru ca sunt intr-o forma fizica destul de proasta (mi-ar fi prins mai bine un weekend de odihna, stiam, am fost avertizata ca nu e bine, dar ce sa faci daca esti bolnav de “triatlonita cronica :) ?). In plus, am constatat cu surpriza ca “fara asteptari si ambitii” inseamna in cazul meu si “fara entuziasm, fara emotii contructive, fara pasiune” si …veti vedea  …. “fara concentrare”, motiv pentru care intreaga experienta a fost destul de sterila. Poate merge pentru unii, nu si pentru mine …Nu mai fac asa ceva altadata :)

Un fel de trezire la realitate: Acesta a fost triatlonul cu numarul 4 si jumatate pentru mine (am jumatate de triatlon la stafeta de la WinterTri, apoi cate un triatlon la Fara Asfalt, No Stress, Brasov si acum Trialuta). Intr-un timp foarte scurt (8 luni) am trecut de la “nu stiu sa inot si sa biciclesc” la “am un plan de antrenament care ma trece prin competitii de triatlon, alergare, bicicleta sau inot aproape in fiecare weekend”. O astfel de schimbare este nebuneasca, emotionanta, energizanta, plina de  satisfactii, dar exista si reversul medaliei: oboseala, accidentari serioase si mai ales occidentalul “burn-out” (traducere libera: epuizarea flacarii interioare :) ). Sunt ok, nu va speriati, dar … am nevoie de o pauuuuuuzaaaaa! Ma uit cu un ochi critic la planul meu de antrenament si mai am 2 hopuri …ultimul triatlon al anului la Tri Challenge Mamaia si primul meu maraton full la Bucharest Marathon. Un fleac, pai distractia abia acum incepe :)!

Un fel de inot cu supliment:  Am inotat foarte prost. Nu, de fapt, am inotat acceptabil (ca viteza), doar ca am inotat pe unde nu trebuie. Mai in gluma sau mai in serios partea plina a paharului este ca am reusit totusi sa raman in acelasi lac cu toata lumea, caci, nu exagerez …au fost concurenti sau supraveghetori care au crezut sincer ca am probleme tehnice si ca inot intentionat catre malul gresit. La un calcul simplist am inotat  cam 950-1000 de metri (proba avea 750m) si am iesit penultima din lac (in urma mea a venit un domn care a inotat exclusiv broasca….dar a inotat pe unde trebuia!). Inot degaba in piscina, pot sa o dau pe filozofii despre cum e sa inoti bine in apa cristalina, cu capete de culoar si despartitoare de plastic. Adevarul e ca inotul in lac este un altfel de sport – unul pentru care nu sunt pregatita. Daca nu intru in panica si nu ma sperii de apa adanca atunci se pare ca ma ratacesc – si nu putin!

Un fel de exercitiu de vointa: In tranzitia 1 am incercat sa gasesc motive suficient de bune de a mai pleca la plimbarea cu bicicleta. Lasand la o parte ca eram in urma rau, eram extrem de obsita si cu nervii intinsi la maxim. In ultima parte a probei de inot am intrat in modul “ma iau la bataie cu apa” – este modul in care intru atunci cand sunt nervoasa si este o mare greseala. Practic renunt la ritm, orice urma de tehnica, orice urma de concentrare si lovesc apa cu furie in incercarea de a “scapa o data de aici”. Nu merge – obosesc, ma consum si … simtul directiei (acela putin pe care il posed) dispare complet. In tranzitie eram foarte ametita, aproape ca nu puteam sa merg. Am luat lucrurile incet, am ajutat un coleg triatlonist sa se imbrace cu tricoul (am fost un fel de bun samaritean al tranzitiei) si am decis sa plec (initial) doar la proba de bicicleta intrucat mi-ar fi prins bine sa fac pentru prima data un traseu de triatlon cu intoarceri la punct fix (8 la numar, inainte de concurs mai facusem exact ….zero)  

Un fel de Cantarea Romaniei: Am decis inainte de concurs (povestea aici) ca voi participa pentru prima oara la o proba de alergare de orice fel fara muzica in urechi. Povestea cu muzica este dificila pentru mine. Muzica din urechi este unul din motoarele mele la alergare, dar din pacate este un ajutor nepermis la unele competitii. Atunci cand am plecat din Tranzitia 2, aproape ca am cautat instinctiv butonul de “pornire” de la mp3-player-ul meu inexistent. Ups, tocmai acum cand eram atat de daramata cu moralul mi-ar fi prins tare bine un pic de petrecere privata in urechi! Concluzia mea este ca se poate alerga fara muzica in urechi, dar nu fara muzica in minte … pam pam pam! Ei bine, eram singura in mijlocul unui camp (multi alergatori isi terminasera cursa, altii erau rasfirati destul de mult pe un traseu de 6km) si nu avea cine sa ma auda cantand. Am trecut pe durata celor 30 de minute prin 3 melodii (ciudat, nu mi-am amintit nici o alta melodie la momentul ala, asta e tot ce am putut sa reproduc in lipsa de inspiratie) cantate cu voce tare printre respiratiile regulate: Don’t marry her, O mie (cu tot cu vocalizele din ultima parte) si My songs know what you did in the dark

Un fel de ritm propriu: Am plecat la alergare in premiera si fara ceas. Exista articole si "scoli de gandire" pe internet care insista ca alergatul fara ceas (respectiv fara informatii precum distanta parcursa si viteza de alergare) este benefic, intrucat ajungi sa iti gasesti propriul ritm evitand momentele de supra-epuizare urmate de momentele de colaps.  Ce sa zic? N-a fost atat de greu sa alerg fara ceas, si incet incet mi-am gasit un ritm oarecum constant (cam 5min/km - 12km/h). Singura problema este acesta este ritmul meu de distante ceva mai lungi ;), probabil corpul meu nu stia ca aveam de alergat totusi un triatlon sprint. Reomand asadar alergatul fara ceas la distante lungi (semi, maraton, etc) sau in competitii antrenante unde ai multi alergatori in jur cu care sa te … motivezi. Eu insa, alergand singura intr-un camp, batuta de soare si dezarmata dupa inotul dezastrus as fi alergat cu siguranta un pic mai repede cu ajutorul unui ceas.

Un fel de incheiere: Am fost, am facut, am invatat cate ceva. Am terminat cursa printre ultimii, intr-un ritm relaxat si cu un semi-zambet pe buze. Am incercat sa privesc cu ceva umor intreaga experienta si mi-am inecat amarul intr-o portie adevarata de gulas. Au mai ramas 2 saptamani pana la Tri Challenge Mamaia, unde voi incerca sa inot strict cei 1500 de metri ai probei si sa nu trec granita catre Bulgaria :).

Comentarii

M-a amuzat copios postarea ta. E bine cand inveti cate ceva, si iti tin pumnii pentru Mamaia. Oare o busola te-ar putea ajuta? :D. Glumesc, te pup!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.