Mare, soare, progres. Fara Asfalt 2014

Ce repede trece timpul, a trecut un an de la primul “tri”!  Fara Asfalt 2013 ma gasise la linia de start paralizata de emotii si teama si ma aruncase la linia de finish intr-o betie cu endorfine. Atunci, pe plaja din 2 Mai am stiut ca voi face triatlon pentru muuuulti ani desi terminasem cu greu cursa.

S-au scurs intre timp mii de kilometri inotati, alrergati sau pedalati, iar startul lui Fara Asfalt 2014 m-a gasit increzatoare bucurandu-ma de fluturasii aceia din stomac care vestesc o zi minunata.

Dupa mini-trauma de la Mogosoaia (unde proba de bicicleta m-a readus cu picioarele pe pamant in ceea ce priveste asteptarile mele pe offroad) mi-am propus sa storc din Fara Asfalt toate beneficiile posibile fara sa ma mai gandesc la rezultatul din clasament – oricum la start era toata crema triatlonului, vorbesc aici de fete care fac triatlon ca profesie, genul ala de fete carora le tinem pumnii pentru calificarea la Olimpiada :).

Asadar a fost o competitie “de moral” in care mi-am propus sa imi fac treaba pe cat de bine posibil. Mi-am facut o lista mentala propunandu-mi sa impart competitia in 4 curse separate (inot, bicla, alergare, tranzitii) cu obiectivul de a inregistra timpi mai buni ca anul trecut pentru fiecare. Suna simplu dar nu este :), e nevoie de exercitiu mental si multa forta pentru a ramane ancorat doar “in acest kilometru” fara sa te lasi demoralizat de oboseala kilometrilor deja parcursi si de angoasa kilometrilor pe care inca ii mai ai de strabatut pana la finish.

Prima cursa - Inotul. “Fiecare brat conteaza”

Nu am avut emotii sau momente de panica, insa nici momente din acelea de inspiratie supranaturala cand mi se parea ca razele soarelui stralucesc ca in povesti. Eram mult prea ocupata sa imi fac treaba ca la carte pe fiecare brat :)

A fost foarte aglomerat, poate cel mai aglomerat traseu de pana acum la orice concurs de/ cu inot in ape deschise. Cred ca noul meu ritm de inot ma plaseaza in acelasi grup cu “grosul” triatlonistilor barbati …asa ca numarul de coate, pumni si picioare a crescut considerabil. Au fost momente  in care era imposibil sa inaintez, altele in care trebuia sa ma strecor printre armate intregi de membre vijelioase, iar undeva pe la ultima baliza mi-am luat o bucata de calcai direct in mandibula. Nu exagerez daca spun ca pentru cateva secunde am vazut stelute verzi! Nu-i nimic, cred ca nevoia de a inota si mai rapid si de a scapa de aglomeratia asta va fi o motivatie suplimentara la antrenamente.

Am inotat bine pana la ultimii 30 de metri cand (din motive pe care nu le inteleg) am simtit pur si simplu ca nu mai suport sa stau cu capul in apa. Nu mi s-a mai intamplat niciodata, nu stiu daca a fost din cauza loviturii din mandibula, din cauza oboselii sau a unui mic moment de incertitudine mentala, insa nu am gasit resursele necesare pentru a inainta. Am pus picioarele pe nisip (apa imi ajungea pana la gat) si am inceput sa merg prin apa. E ciudat … 30 de metri inseamna un pic peste un bazin de inot. Am facut pana acum mii de astfel de bazine, uneori in conditii de oboseala crunta sau chiar rau fizic …si nu pot sa imi explic acest mic episod.

Am pierdut probabil undeva la 30-40 de secunde, insa chiar si asa timpul de pe mal imi arata un progres fata de anul trecut cu aproape 2 minute, iar aglomeratia din tranzitie imi spunea ca am facut o treaba buna!

Aveam sentimente oarecum impartite in legatura cu ciferele astea insa nu mi-am dat voie sa o iau catre “de ce-uri”. Am apasat pe butonul care semnala inceperea probei de bicicleta si am sters cu buretele intreaga incarcatura emotionala. S-a terminat, hai …repede in tranzitie si de acum sa ne concentram pe proba ce urmeaza!

 

Cursa numarul 2 – bicicleta. “Fa-ti treaba pe cat de bine se poate!”

 

Am luat bicicleta din tranzitie incercand sa gasesc o bucata de zen. Bicicleta este (si poate va fi mereu) un motiv de stres, de frica si de frustrare, insa a contat mult faptul ca stiam traseul asa ca am impartit intreaga cursa pe portiuni, fiecare cu “mantra” specifica.

Primii 2 km am incercat pur si simplu sa intru in ritm si sa imi amintesc ca eu stiu, totusi, sa merg pe bicicleta.

A urmat etapa “trage de tine” pe o portiune de plat pe drumuri de tara unde nu erau cine stie ce dificultati tehnice – genul ala de suferinta care mie mi se potriveste. Am dat drumul la picioare si am apasat pe pedale pana am simtit ca imi iau foc muschii. Nu m-am ingrijorat ca voi epuiza benzina, caci stiam sigur ca urmeaza o etapa “papa lapte” de refacere in canionul Hagieni.

Ei si a venit canionul, o portiune cu poteci inguste, bolovani mari si multe sanse de a ramane fara cateva straturi pretioase de epiderma. Mi-as dori sa spun ca m-am descurcat, insa adevarul este ca am pierdut cel putin 5 minute in acea portiune tenhica. Am facut tot ce am putut…doar ca eu pot putin pe conditii vitrege :). Ca sa pun capac dispozitiei mele resemnate, in canion am constatat si ca am pierdut paiul de la bidonul meu hands free … eram deja insetata, aveam o sticla plina cu apa si saruri in fata ochilor dar nu puteam sa o folosesc. Pfiu …asta s-ar putea sa ma coste un pic mai tarziu!

Dupa canion am prins viteza si curaj, asa ca a urmat o sectiune ireprosabila. Jur, chiar ireprosabila! M-am agatat de un triatlonist/ ciclist adevarat, si dupa dictonul “monkey see, monkey do” am copiat fidel fiecare gest. Daca el se ridica in picioare, o faceam si eu, daca el pedala in forta prin balta, ma duceam dupa el, daca s-ar fi oprit sa culeaga maci si floricele de camp probabil l-as fi urmat. Ei, se pare ca au inceput sa se prinda ceva indeletniciri pe bicicleta, doar ca nu ma descurc sa le aplic singura :). Asadar, dragul meu coleg cu tricou galben “Scott” si pantaloni gri “B-twin”, ai fost minunat, ai fost centrul universului meu pentru vreo 20 de minute, asa ca iti datorez o bere!

Din pacate pe coborarea tehnica din padure (cu sleauri de pamant, bolovani si tufe claustrofobe care pareau ca te inghit cu totul) l-am pierdut pe minunatul meu ghid si am ramas a nimanui. In fata mea erau cativa colegi cam la fel de panicati ca si mine asa ca am strans nepermis de mult de frane, pierzand cu siguranta alte cateva minute bune … Hai Andreea, papa-lapte!

Dupa o urcare scurta cu peripetii (bicicleta mea Lucky nu a schimbat foaia in ciuda rugamintilor, insistentelor si injuraturilor) si o coborare lejera prin campuri cu flori unde am chiuit efectiv de la emotii si adrenalina, a venit cireasa de pe tort: urcare in panta pe asfalt, genul ala de panta “suferinta muta” care mie imi vine ca o manusa. Ah, daca as gasi undeva triatloane care sa aiba bicicleta doar asa – urcare multa si suparatoare fara nimic tehnic as face ravagii :). Am urcat cu zambetul pe buze incurajata de colegii de suferinta de pe traseu. Stiu ca nu e frumos, dar recunosc ca am o placere semnificativa sa depasesc fara drept de apel barbatii pe urcari. O fi rau :)? Nu stiu, dar aveam nevoie de asta ca sa prind aripi pentru ultima portiune a traseului asa ca nu mi-am facut prea multe procese de constiinta. Sorry folks

Pe utlima portiune cu drumuri de pamant am am constientizat ca pot sa termin proba de bicicleta cu o  inbunatatire de 40 de minute fata de anul trecut. Trebuia doar sa nu ma inmoi la final asa ca am schimbat iar foi/ pinioane si am plecat ca din pusca.  Am strigat catre 2 colegi sa imi faca loc iar unul dintre ei mi-a strigat ceva usor rautacios. Ca sa ii impac le-am raspuns peste umar “imi pare rau baieti, dar nu ne inmuiem acum la final, am un podium de prins!” …Incepusem sa sper. Stiam ca voi face o alergare buna, iar timpii de la inot si bicla ma tineau inca in cursa pentru podiumul la categoria de varsta (podiumul la general era probabil deja adjudecat de triatlonistele alea adevarate, nu am avut nici un moment de speranta la asa ceva).

Cursa de alergare  – un pas in fata celuilalt                                                                                                                         

Waaaaaa, cat de grea a fost alergarea asta! Stiam din anul precedent ca traseul de pe faleza este dificil, insa primii pasi nesiguri pe nisip si stanci alunecoase aproape ca m-au daramat. Am strans din dinti si m-am concentrat pe fiecare pas, asteptand momentul acela cand picioarele inteleg ca trebuie sa asculte.

Nu a durat mult. In maxim 1km imi intrasem in ritm si ajunsesem deja 2 fete. Din pacate stiam de la “echipa de suport” ca nu mai aveam ce sa prind din urma. Ca de obicei bicicleta ma aruncase la mult prea multe minute in spatele colegelor mele, asa ca tot ce aveam de facut era sa pastrez ritmul si locul in clasament.

Pe ultimii kilometrii am simtit cum ma lasa puterile. Era foarte cald, asa ca aproape imi venea sa ma arunc in apa marii si sa las triatlonul pe mai tarziu. Ca sa uit mi-am aruncat ochii catre peisaj. A fost primul moment in care am “vazut” marea pe anul acesta, caci pana atunci fusesem cam ocupata cu competitia. Acum am gasit cateva secunde pentru a privi catre valuri, catre apa care stralucea in soare si catre pescarusii din larg. Hop – moment de fericire pura, doza de elefant. Ei … pentru asta fac eu triatlon … pentru momentele astea cand imaginea unui colt de natura te gaseste vulnerabil, si simti cum bucata aia de mare si de cer iti patrunde prin pupilele larg deschise direct in suflet.

Mi-am smuls cu greu ochii de la “cartea postala” si mi-am concentrat din nou atentia pe terenul accidentat pentru a termina cursa de alergare cu un timp cu 2 minute mai bun ca anul trecut. Cu ultima doza de energie am trecut linia de finish, si am intrat in povestea minunata a Fara Asfalt 2014 :)

Nu facusem cursa vietii, dar terminasem intr-un timp decent, cu inbunatatiri semnificative la toate probele (si la tranzitii) si cu ceva invataminte noi pentru competitiile viitoare.

 

Pe nisip m-au coplesit emotiile, bucuria unei noi curse, dar si eliberarea dezamagirii de la bicicleta pe care numai acum imi dadeam voie sa o simt. Am plans (doar un pic) chiar acolo langa punctul de revitalizare. Asa sunt fetele, mai sensibile :)

Timp final 2:58, locul 11 la general (din 41 de fete elite + amatori) si locul 1 la categoria mea de varsta.   Rezultatele mi-au aratat ca am inotat binisor 18:45 (top 30%), si am alergat excelent, cu al 5-lea timp in ciuda lipsei de motivatie de pe final - 47:13. 

La bicicleta, eh …la bicicleta …am reusit sa ma situez in prima jumatate (1:52:40 cu tot cu tranzitii, al 18-lea timp) …mai mult de atat chiar nu s-a putut. Si am incalecat pe o sa …si v-am spus povestea mea. Urmeaza (si rimeaza) Oradea :). La la la ...

Multumesc pentru poze: Radu Cristi, Biciclistul.ro, Piluladecalatorie.blogspot.ro, LaboratoruldeFotografie, Laura Ivancioiu, George Grosescu

Comentarii

Bravo Andreea! Felicitari!
Bafta multa la Oradea!

Sunt foarte motivante articolele tale :).

Multumesc si ma bucur sa aud 

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.