Mai incape si un semi - Bucharest HalfMarathon

Poc!  Trosc! Zbang! Asa a inceput dimineata mea de dinainte  de Semimaraton Bucuresti atunci cand  mi-a explodat uscatorul de par in mana (???!!!). Partea buna e ca ma trezisem, de tot, si trezisem si jumatate de bloc cu zgomotul, fumul si tipetele din dotare :).  “Electrizata” fiind, m-am miscat mult mai rapid  decat de obicei cu echipatul (duhhh!) si mancatul si eram gata sa plec pe usa cand mi-am amintit ca am uitat ceva. Nu imi scrisesem pe mana pace-ul la care urma sa alerg. Si daca nu il scriu, e posibil sa il uit (vorbesc serios, eu am tot timpul urme de pix/carioca pe mana de la planurile de antrenament)

Nu sunt superstitioasa din fire dar nu stiu de ce mi s-a parut o idee proasta sa ma intorc din drum, prea am avut ghinioane la ultimele curse, iar ziua se anunta deja “exploziva” asa ca il rog pe Alex sa se ridice din pat (oricum se trezise la pocnitura de mai devreme) si sa imi aduca o carioca. Stau un pic pe ganduri daca sa scriu 4:59 (min/km cu care ar trebui sa alerg pentru un semi de 1 ora si 45 minute) dar apoi ma razgandesc si mazgalesc 11.8/5:05 adica echivalentul viteza/pace pentru un semi maraton cu 2 minute mai lent). Gata, am decis, sa purcedem!

Ajung in Piata Constitutiei si ma mentin ocupata pe acolo. Imi gasesc colegii de alergare, stau la cozile lungi de la toaleta si apuc sa fac si o foarte scurta incalzire. Apoi vine partea cu “misiune imposibila” – urmeaza sa fac o “balcanica” si sa ma strecor neregulamentar la start intr-un tarc diferit de cel pe care l-am primit. Nu imi place sa fac chestii din astea insa din varii motive primisem loc in ultimul tarc (din nou) …un tarc pentru cei care aleargau semimaratonul cu 30 de minute mai incet si chiar mi se pare foarte important pentru “economia cursei” sa alergi cu oameni care au acelasi ritm ca si tine. Reusesc sa ma strecor in culoarul D, apoi incerc sa imi gasesc colegii. Mai avansam cateva randuri dar e o debandada generala – cam toata lumea a incercat aceeasi manevra asa ca stau intr-o adunare pestrita de oameni foarte pregatiti si oameni aflati la prima lor cursa.

Baloanele de la pacerii (alergatorii oficiali) de 1:45 sunt mult in fata …baietii din grupul meu isi propun sa faca un sprint/slalom urias in primul kilometru ca sa ii ajunga din urma dar mie asta mi se pare “sinucidere musculara” asa ca ma resemnez.  Imi intaresc si mai mult decizia de a alerga 1 ora 47 minute pe cont propriu.

Numar cu entuziasm impreuna cu masa aceea mare de alergatori secundele pana la start. Apoi pornesc cu greu dar cu un zambet larg pe fata…pfiu …ce dor imi fusese de o cursa!

Prin aglomeratia generala primul kilometru se incheie dupa 5:10 minute. Nah … nici n-am inceput bine si deja sunt in intarziere :). Cat timp gandesc chestia asta un coleg din spate se impiedica de ceva si din instinct se agata de mine. Prinde centura mea de numar care cedeaza sub presiune, si se pravaleste sub picioarele mele. Eu reusesc sa raman in picioare, dar dureaza ceva pana imi adun gelurile de pe jos si pana reusesc in alergare sa imi prind din nou numarul care ramane pe durata cursei agatat lalai intr-un singur colt firav. Toata cursa l-am tot asezat de teama sa nu il pierd, desi recunosc ca nu imi dau seama de ce era atat de important sa il am pana la final :).  

Revenind, ce ziceam, ca sunt in intarziere? Ha ha …

Din fericire busculada se incheie dupa alt  kilometru si incep sa imi intru in ritm. La km. 5 am recuperat si sunt exact “pe pace”, ma simt excelent si ma bucur de fiecare pas. Pe traseu sunt multi spectatori care ne incurajeaza, sunt formatii de muzica populara (excelenta idee!)  si cursa asta imi pare mult mai faina ca in alti ani. Poate o traiesc eu altfel, mai ales ca am decis sa alerg fara casti si muzica in urechi.

De asemenea gasesc in cursa multi oameni vorbareti. Aveam tricoul de la Ironman Mallorca pe mine si asta ma face, se pare, destul de recognoscibila. Multi alergatori imi spun ca imi citesc blogul (multumesc!), sau altii ma intreaba daca port tricou cu IM pentru ca am facut unul. Chiar am apreciat discutiile scurte, am simtit ca timpul a trecut foarte usor in alergarea asta. Cireasa de pe tort apare pe la km 10 cand gasesc eu o fata din UK (cred) cu un tatuaj mic pe gamba. Un “Mdot” (logo-ul Ironman). Stam putin de vorba, ca fetele care au trecut prin acelasi razboi, iar apoi o las in urma. Sunt inca in grafic  si nu vreau sa slabesc ritmul prea mult.

Vintul bate cu indarjire pe drumul catre Piata Constitutiei. Il cunosc bine, aproape intim, dupa tura “vantoasa” cu bicicleta de acum 2 zile, si mi se pare destul de suparator si in alergare. Din cand in cand gasesc cate un alergator mai vanjos si ma ascund in spatele lui, dar pare o victorie scurta … jur ca bate din toate directiile.

Pe bucata Unirii – Constitutiei ma energizez cu incurajarile cunoscutilor. Multumesc Alex, Zora, Carolina, Conu Mila si etc etc … am primit de la fiecare o doza extra de energie, asa ca plec catre cheiul Dambovitei intr-o dispozitie de zile mari. O fi fost de la explozia de dimineata dar ma simteam incredibil de bine. “Vie” cum ar veni :).  Totusi imi spun intr-o doara ca nu e cazul sa mi se urce la cap – mai sunt cativa kilometri si urmeaza si “dealul suspinelor” de la Calea Victoriei. Din cand in cand ceasul imi arata timpi un pic cam rapizi si incerc sa ma temperez.

Dealul de la Victoriei trece insa complet neceremonios, parca nici nu l-am simtit. Cobor din nou catre cheiul Dambovitei unde re-incep operatiunea “adapostirea de vant” – multumesc Sasa - un alergator care mi-a marturisit ca citeste LiniaDeFinish si care la cei 1.9 metri (cred) reusea sa ma ascunda bine de intemperii.

Sunt asa intr-o stare zen si tot astept sa se intample ceva. Sa ma doara ceva, sa ma bazaie un genunchi, sa mi se rupa un plaman, sa fie interesant. Si nimic frate! Am un moment de revelatie cand trec de pancarda cu kilometru 19 (daramata pe jos din cauza vantului, ca sa vezi!). Bai …mai sunt 2km …de ce stau eu asa cuminte aici la adapost? Ma uit la ceas, sunt “la virgula” pentru 1:47 dar eu pot sa alerg mult mai repede. Pot si vreau! Nu prea mai am cum sa scutur 2 minute in 2km ca sa ajung la acel  profetic 1:45 dar … ceva, ceva tot mai pot sa reduc.

Plec ca din pusca, trec peste pod si cu vantul acum din spate ma apuc vitezist de treaba. Cu setarile pe “competitie” pornite in sfarsit, parca zaresc si niste fete in vizor pe care e musai sa le intrec, desi acum cateva secunde nici nu le bagasem de seama. Prind din zbor un bidon cu apa si il torn pe mine …brusc simt ca imi e cald, dar nu slabesc din ritm. Pace-ul sare mult de “aoleu” dar decid sa nu ma mai uit. Mai trag de cateva ori din brate, apoi bip bip bip si Hop! … fericire pe paine. Prima mea linie de finish dupa aproape 4 luni! Timp net: 1:45:55.  Locul  60 din  806 fete (wow, am fost 806 fete la semi-maraton!? Incredibil)

E Personal Best dar ultimul meu semi “simplu” (fara o portie de inot si bicicleta inainte) fusese in urma cu doi ani si doua catralioane de evenimente. Intre timp multe lucruri s-au schimbat la modul in care ma antrenez si ma raportez la sport. Deci … o fi bine, o fi doar binisor?  Nici nu imi pasa, a fost pur si simplu o alergare minunata si aveam mare nevoie de asa ceva acum.

In incheiere trebuie, musai, sa scriu niste cuvinte bold-uite: “Radu are mereu dreptate”. Gata, am spus-o, dupa cum am promis. :)

Radu cel “always right” este Radu Milea, un om foarte dedicat care a decis acum cateva luni ca vrea sa …nu stiu exact ce vrea, eu cred ca vrea pur si simplu sa ma tortureze cu antrenamente de alergare cat mai deosebite :). Nu am niciun dubiu ca o parte din lejeritatea aceste curse i se datoreaza. Nu stiu cat exact, dar nici nu vreau sa spun un procent ca o sa i se urce la cap :). Oricum, mult, mai ales ca eu initial pusesem alergatul aproape in cui ca sa am mai mult timp pentru biciclit! Multumirile sunt de prisos! Au fost zile in care am plecat la alergare aproape in lacrimi stiind ce antrenamente grele ma asteapta. De multe ori credeam ca nu voi putea sa fac ce mi-a prescris dar intr-un final totul mergea struna, pentru ca …el are mereu dreptate. Duhhh!

In fine, Radu “always right” a insistat subtil sa plec la 1:45. Eu la fel de subtil m-am facut ca nu am inteles si am plecat la 1:47. Am terminat sub 1:46  …asta numesc eu un compromis :)

PS: Ironman, viiiiiiin!

PS2: multumesc pentru poze: Alex, Radu Cristi (donez amintiri), Ivanov Octavian

Tags: 

Comentarii

Thank you ever so for you forum post. Really Cool. Goodine

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.