10km pe munte la Semi Brasov. Runda 2014

Sambata am avut parte de o zi plina dar foarte multumitoare la munte, la proba de 10km din cadrul Semi-maraton Brasov, dupa ce anul trecut gustasem pentru prima oara din alergarea de trail si terminasem cursa lesinata de frica. Acum veneam cu un car de curaj, pofta de alergat, pantofi adecvati, si sete de un rezultat multumitor...

Si povestea a fost asa ...

Am ajuns la Brasov in dimineata de sambata in gasca de 5, ne-am luat echipamentul de concurs si am intins o mica repriza de incalzire pe pista de alergare din centrul orasului.

 Daca tot eram acolo, am profitat de ocazie pentru a sari pentru prima data dupa foooaarte multi ani la groapa cu nisip. Am facut doar cateva sarituri de pe loc, era cam no-no sa risc o saritura adevarata, sau culmea abuzului pentru genunchi .. un triplu salt :), dar m-am bucurat ca un copil de acele cateva secunde si am plecat de acolo intr-o dispozitie foarte saltareata.

M-am infiltrat in multime la start incercand sa intru “in stare” si sa  imi adun concentrarea pentru aceasta cursa. Nu vroiam un “razboi montan” insa aveam mare nevoie de o cursa buna, pentru moral. Dupa 5 luni de alergat in regim de avarie doar cativa km, si privind cu grija (era sa spun groaza) la planul de competitii pe anul acesta aveam pur si simplu nevoie de o linie de finish care sa ma multumeasca.

Am stiut de la inceput ca nu e o cursa pentru podium (ca si anul trecut, la Semi Brasov au fost multe alergatoare cu pedegree) asa ca mi-am facut un plan care sa imi gadile pur si simplu orgoliul la final. Iata parametrii de pe “wishlist”: zero opriri sau ruperi de ritm pe primii 6.5km (de urcare criminala), zero accidentari sau riscuri inutile, un timp mai bun decat anul trecut, o clasare in primele 10% fete la open. Doar atat :)

Asadar, sa incepem zic! Pentru ca anul acesta stiam ce ma asteapta (spre deosebire de anul trecut cand am pornit ca o floricica sa cuceresc muntele si m-am taiat pe la jumatate ...) am stat chiar cuminte pe primii kilometri alerand intr-un ritm constant.  Mi-am pastrat moralul ridicat desi recunosc ca am mai scapat si cate un “bip” mental din cand in cand ... Orice ai zice, alergarea pe urcare (si ce urcare e la cursa de 10km!!) nu e treaba simpla, si de la un punct in colo cam iti vine sa te intrebi ce pisicute ai cautat tu in varf de munte.

Am strans din dinti si mi-am amintit de promisiunea facuta. Zero opriri pe urcare. Zero ruperi de ritm... se poate, Andreea, se poate....! Dupa despartirea de trasee de la km 4 urmeaza o panta aproape catastrofala. Mi-o aminteam de anul trecut pentru ca aici renuntasem la cursa si incepusem sa merg. De data aceasta am “schimbat foaia” si am impins cu si mai multa indarjire in deal fredonand melodia aia de la E Type cu “you’re the original king of the hill again, Coming out like a force of nature,This is the shape of things to come”. Nu stiu cum de mi-am amintit versurile de la melodia asta, dar era ceva cu dealuri si cu o forta a naturii asa ca s-a potrivit la fix. Da, sunt king (queen) of the hill, force of nature, da frate ...eu sunt fix asa ... e scrisa pentru mine melodia asta!! :)

Cateva pante gafaite mai tarziu ma ajunge din urma un coleg de suferinta care are chef de vorba. Pentru ca purtam tricoul de la maratonul din Amsterdam omul a decis ca vrea sa stie cum a fost. Am raspuns monosilabic caci deja aura aia de forta a naturii se scuturase, lasandu-ma sa dau piept cu muntele ca o simpla muritoare. Chiar nu mai puteam sa scot un sunet, dar tipu asta parea super fresh si avea multe intrebari care au ramas fara raspuns. Asadar, draga interlocutorule, daca mai ai curiozitati, vezi ca e povestea pe blog. Spor la citit!

Eu ii dau mai departe cu dealul asta caci a venit cireasa de pe tort. Imi aminteam de anul trecut o urcare extrem de abrupta plina de busteni cazuti, pietre si noroi. Doar ca memoria mea, din instinct de auto-conservare, a ales sa stearga detaliul cel mai important ... lungimea absolut interminabila! 

Eram pur si simplu in stare de soc, aproape ca urcam in patru labe intrebandu-ma cat voi putea sa mai alerg in asa conditii. Mi-am pus ambitia cu dealul si aproape ca nu mai vedeam bine ... am aruncat o privire la ceas care imi zicea ca am un puls de ...120 de batai pe minut (!!??). E clar ... probabil am ajuns la 1000 de batai si am dat ceasul peste cap. (nu glumesc ... iata graficul...daca aveti explicatii mecanice sau ... extraterestre astept un mesaj :))

Chiar mi-am impus sa alerg si pe panta aia pana cand am constatat ca distanta fata de colegii mei din raza vizuala era aceeasi desi ei decisesera sa parcurga dealul disperarii la pas. A ... deci, poate asta ar fi un moment bun sa facem un act aditional si sa mentionam ca e ok sa rup ritmul daca panta are un miliard de grade.

Ajung in varf unde un voluntar face galagie si se jura ca “s-a terminat cu dealu”. Amin! Pe ultimii 10 metri o colega accelereaza de rupe si intrece cam 10 suflete ratacite. Ma uit asa, cu nelamurire intrebandu-ma daca se da ca la Turul Frantei un premiu pentru cel care ajunge primul pe catarare :). Dupa curba ma lamuresc ca aveam de a face cu o tacticiana, caci urma o poteca foarte ingusta unde erai fortat sa stai dupa cel din fata ta. Ea o rupe la sanatoasa in timp ce eu ma trezesc alergand catinel in spatele unor alergatori mai prudenti. Pff ...sah ... si poate mat!

Deci alerg super incet in spatele unor colegi mai lesinati. Nu judec prea tare, anul trecut eram si eu intimidata pe poteca asta ingusta si alunecoasa, doar ca acum am mai multa experienta si pantofi care stiu sa se lipeasca asa ca as vrea sa ma duc si eu ... la lupta!

Stau cuminte asteptand momentul potrivit care nu mai vine. Din spate se aude insa o revolutie. Un alergator (sau poate ciclist, judecand dupa fraza “vin pe stanga, sper ca asa se zice si la alergare”) o ia prin balarii si depaseste toata ceata lui pitigoi. Dupa el alti 3 viteji intind pasul peste buturugi asa ca ma agat si eu de trenuletul lor si o rup la fuga. Mama si ce fuga! Baietii alearga cu 14 -15km la ora pe poteca aia plina de pietre si crengi iar eu imi propun sa alerg cu ei. Da, stiu ca ziceam ceva de siguranta, dar mi se pare atat de fain sa alerg asa, nesabuit, la vale...hai ca parca merit si eu un pic de nebunie!

Alerg urmatorii 2km in spatele lor desi de 2-3 ori imi aud gleznele protestand. Da, bine, fie, hai ca ma potolesc! Oricum geografia s-a schimbat. Am ajuns intr-o parte a traseului cu o coborare foarte abrupta. Alunec destul de mult si nu mai am chef sa risc. Ma dau din calea unor bravi alergatori si imi vad de promisiunea mea cu “zero accidentari”.  Ma intrec si 2 fete si am nevoie de multa ambitie ca sa nu ma aprind si sa nu pornesc in urmarire.

La iesirea din padure un voluntar striga catre mine “a 8 a, a 9 a” ...cum nu era nici o fata in fata mea deduc ca imediat in spatele meu mai e o potentiala partenera de sprint. Imi tin respiratia pentru 2 secunde si o aud aproape suflandu-mi in ceafa. O nu ... nu nu ..chiar nu ma intrece nimeni acum pe ultimii 200 de metri! E o coborare incredibil de abrupta pe asfalt ud dar nu pot sa ma opresc ... chiar nu suport gandul unei surclasari acum “la mal”.  La vale e usor sa prinzi viteza, dar nu e “gratuita” ...caci impactul cu solul doare cumplit. Cu toata nebunia ating pe ultimii 100m viteza de 20-22km/h (h’abar n-am de unde am mai avut resurse pentru asa ceva).

Strang din dinti si trec linia de finish absolut rupta. Rupta rau ... am si poza ca sa dovedesc, desi candva imi promisesem ca nu voi pune poze schimonosite pe blog. Dar medalia aia straluceste asa frumos ca sunt gata sa fac o exceptie. :)

Ceasul arata 1:01:36, cu 10 minute mai bine ca anul trecut. Mda, orgoliu satisfacut, endorfine gratis, zambet de nesters pe buze. Wo-hoo! Clasamentul a confirmat dupa cateva confuzii (care imi apartin) ca am fost a 7 a la categoria 20+ si a 9 a in clasamentul general (din 122 de razboinice montane ...), asadar mi-am indeplinit lejer si obiectivul cu “top 10%”.

Urmeaza cateva poze si incurajari cu o groaza de prieteni alergatori pe care i-am intanlit “la linia de finish” asa cum le urez eu de multe ori pe blog :). Multa lume mi-a marturisit ca a scos timpi si rezultate foarte bune la aceasta cursa, confirmandu-mi ca s-a alergat iarasi pe rupte la Brasov.

Desi aproape ca renuntasem la cursa asta datorita programului foarte incarcat de la munca si din viata personala, iata ca am facut bine ca m-am prezentat la start. E o cursa minunata, numai buna de rasplatit munca de peste iarna, iar increderea mea in sezonul care incepe tocmai a sarit din grafic.

Hai, sa trecem la treba! Ne vedem la linia de finish!!

Tags: 

Comentarii

Explicatii pentru 120 de batai pe minut : este pe terminate bateria la centura cardio sau a coborat putin mai jos de pe piept si nu "prinde" toate bataile inimii.

Felicitari pentru rezultat !

Costi, probabil ca ai dreptate. La fete sa stii ca pastrarea centurii de puls la locul ei e un pic mai complicata, cel putin asa mi se pare mie, dar ma asteptam parca sa nu arate nimic (puls zero) in caz ca se deplasa prea jos. Oricum, mai investighez .. 

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.