10Km pe poteci de munte. Cum a fost la Semimaraton Brasov?

Ieri a fost o zi a premierelor. A fost primul concurs “in deplasare”la Semimaraton Brasov. A fost prima mea alergare montana (trail running) pentru ca pana acum m-am indeletnicit doar cu alergatul “de oras”. A fost si primul concurs la care am trecut linia de finish perfect odihnita pentru ca “benzina” as mai fi avut, dar mi-a lipsit curajul pentru a alerga mai repede :)

In urma cu cateva saptamani am luat decizia de a ma inscrie la un concurs de alegare montana, dupa ce o alergatoare “de munte” s-a jurat ca e alta treaba, alta senzatie, un fel de Nirvana a al alergarilor. Mai sa fie…pai, vreau si eu in Nirvana!…dar pentru ca nu stiam la ce sa ma astept, am decis ca vreau o Nirvana mai mica, si am dat cu subsemnatul la cursa incepatorilor de (doar) 10km.

Nu m-am antrenat specific pentru acest concurs ...nu mi-am luat pantofi speciali, nu am facut serii de alergare in panta, dar cumva am avut senzatia ca voi rupe muntele ala in doua :). Am continuat cu antrenamentele mele clasice de triatlon si am indraznit sa cred ca voi termina in primele 5....sa numim asta universul paralel al incepatorilor, pentru ca…ei bine, am terminat abia pe locul 13 (si 11 in categoria de varsta) :)

A fost insa un concurs memorabil, cu siguranta o experienta placuta pentru multi dintre alergatori. Oricum, Brasovul m-a impresionat (arata din ce in ce mai bine Centrul Vechi!), padurea prin care am alergat era minunata, iar organizatorii mi s-au parut stapani pe situatie (primesc puncte in plus pentru pastele cu sos de la final :))

Am luat startul undeva pe la mijlocul plutonului pentru ca am vrut sa nu ii incurc pe “montanistii adevarati” care pareau gata sa fuga mancand pamantul inca de la primii pasi. Am dat drumul la IPod si am inceput sa alerg, atenta la semnalele de la genunchiul stang usor accidentat…eram hotarata sa nu fortez daca pare ca nu agreaza alergatul in panta.

Dupa primul kilometru am inceput sa alerg pe bune, am depasit multi alergatori si am decis ca genunchiul meu a dat verdictul favorabil. Huston, all systems GO!. Minunat, va spun!! … Muntele arata bine, muzica bubuie in urechi …pasii imi sunt siguri pe drumul forestier. Ce ar putea sa imi stea in cale?

Pe la kilometrul 3 am inteles ca noi “ciumpalacii de oras” (am auzit intr-un podcast ca asa sunt numiti cei ce alearga doar pe asfalt :)) suntem chiar nepregatiti pentru rigorile muntelui. Ce sa mai, eu cel putin am constatat cu surpriza ca nu stiu sa alerg in panta… ma simteam inconfortabil, ma dureau gambele, ma deranja aerul “prea” curat. A fost momentul cand am inceput sa merg la pas … si momentul in care am decis ca nu are rost sa alerg dupa un timp foarte bun… ce inseamna foarte bun atunci cand alergi la munte??

Am mers cam 500 de metri in partea cea mai abrupta a concursului. Am facut-o fara resentimente (de obicei ma “cert” singura atunci cand merg in cursele “de asfalt) si m-am bucurat de priveliste :). Cand am decis din nou ca sunt gata de alergare nu s-a mai putut pentru ca am ajuns in partea “ne-alergabila” a traseului. Organizatorii au spus ca 90% din traseul era alergabil, eu indraznesc sa spun ca doar 70%  a fost alergabil in conditii de siguranta considerand noroiul, pantele, potecile inguste si radacinile de copac alunecoase.

Sa fi fost cam 1 kilometru de mers prin mocirla pe o panta foarte abrupta... zona cea mai comica din traseu! Nimeni din jur nu alerga, iar pe langa rasuflarile adanci din cand in cand se mai auzea cate un “aoleu”, “buf”, si chiar cate o gluma buna. Una din alergatoare a pus punctul pe “I” cu fraza “Care a zis frate ca asta e cursa de alergare?!”

Pai, daca tot merg (cu 3.5km pe ora!!) atunci sa fac si niste poze, nu? Am scos telefonul si am tras un cadru inainte si unul in urma…Zambiti va rog!!

Cand s-a terminat zona de urcare cu noroi a inceput partea ce mai speciala a traseului... alergatul la vale pe o poteca foarte ingusta, alunecoasa si plina de obstacole specifice muntelui (bucati de stanca, buturugi si crengi, radacini ude).  Am rasulfat resemnata vazand traseul. Pasii mi se pareau nesiguri pe poteca, iar cei din jur aratau aceeasi ezitare... pur si simplu se mergea in sir indian pe poteca. Am mers asa cam 500 de metri, gandindu-ma serios ce e de facut... Gambele imi revenisera complet, imi ardeau calcaiele de nerabdare sa pornesc din nou…dar nu ma puteam convinge sa alerg pe asa un traseu. M-am gandit la toate concursurile planificate pentru anul acesta si la Ironman-ul la care visez pentru anul viitor… si m-am intrebat cate zile / saptamani/ luni as sta pe bara daca as face o entorsa …

Aproape ca luasem decizia sa merg relaxata (ca la plimbare) pana la finish cand m-a luat frigul… eram in tricou, mergeam de peste 2 kilometri prin padure… si incepusem sa ma plictisesc. A fost momentul decisiv :)! Am spus cu voce tare catre partenerii mei de poteca “Hai ca m-am plictisit, eu ma duc!” si i-am vazut cum s-au oprit sa imi faca loc. Imediat in urma mea am auzit urme de pasi alergati semn ca incurajasem o mica revolutie :). Am intins pasul fara sa ma gandesc foarte bine ce fac… dar am prins o viteza suficient de mare cat sa simt “vantul prin par” …si mama ce dureri!! Fiecare articulatie tipa cate o injuratura… simteam cum pe la fiecare al zece-lea pas calcam stamb pe cate o piatra sau radacina…in mod cert iti trebuie altfel de “balamale” pentru alergatul in coborare de munte …tot respectul meu pentru cei care fac treaba asta cum trebuie!!

Am continuat sa alerg mai rapid sau mai incet pana la iesirea din padure. Spre final poteca se facuse mai lata si un pic mai sigura, dar in permanenta am simtit nevoia sa alerg “cu frana trasa” de teama ca as putea sa ma accidentez datorita lipsei de experienta.

Atunci cand am ajuns din nou la asfalt am multumit cerului ca am trecut cu bine si peste nebunia asta :). M-am uitat la ceas ca sa vad cati kilometrii mai sunt si am constatat cu tristete ca nu mai arata distanta pentru ca am pierdut cipul cu accelerometru de la picor. Auuuuu!!! M-am oprit pe loc cantarind 2 posibilitati: sa termin cursa sau sa iau inapoi muntele in piept pentru a incerca sa il gasesc? Am ales varianta 1 si am inceput sa alerg “ca vantul si ca gandul” catre finish, strangand din dinti la fiecare impact cu solul…ultima parte a traseului era foarte abrupta…

Stang, drept, stang de cateva ori si gata….1 ora 11 minute si un puseu de adrenalina imediat ce am trecut linia de finish… Hai ca am facut-o si pe asta!! M-am oprit si am respirat adanc … mai aveam energie pentru inca o cursa de 10km…daca ar fi fost pe drum plat :):).  A fost interesant, traseul a fost deosebit, dar trebuie sa ma gandesc serios daca mai pot sa fac vreodata asa ceva...

Am incheiat experienta plecand imediat inapoi pe traseu …am sperat ca pot sa mai gasesc cipul de la ceasul meu absolut indispensabil. Am parcurs inca 2-3 kilometri pe traseu incurajand fiecare alergator… stiam exact ce simt si ei si am incercat sa ii spun fiecaruia cat de putin mai e “pana iesi din padure”, “pana la finish” …aruncand de fiecare data ochii in pamant dupa obiectul pierdut. A fost o alegere neinteleapta …cum sa gasesti undeva in padure un obiect mic si negru cazut cine stie pe unde?… A fost o data un ceas cu accelerometru …dar a ramas ca “ofranda” muntelui! :)

La intoarcerea catre finish m-am intanlit cu Andrei Rosu care termina cursa de 21km. L-am incurajat si pe el desi parea ca nu are nevoie de ajutor (a terminat un dublu Ironman acum cateva saptamani, pentru el treaba sta trebuie sa fi fost o gluma) si am profitat de plimbare ca sa analizez tot ce experimentasem.

Am ajuns la concluzia ca o astfel de cursa este potrivita pentru 2 tipuri de alergatori: Pentru incepatori este o experienta ideala, ei probabil nu vor avea ambitia sa alerge tot traseul iar parcurgerea in mers este una chiar placuta. Pentru alergatorii de munte adevarati (cei cu echipament adecvat si cu glezne de otel :)) cred intradevar ca poate sa fie o Nirvana… ce poate fi mai placut decat sa alergi privind piscuri de munte?

Pentru mine insa a fost o experienta interesanta dar m-am simtit mereu indecisa intre senzatia de “ma mananca calcaiele, ce as mai alerga” si sentimentul ca imi tremura genunchii de frica unei accidentari. Asta e… uneori iti trebuie si o doza buna de curaj, iar eu nu am avut de unde sa il scot la inaintare la Brasov. :)

 

 

 

Comentarii

Felicitari Andreea pentru curaj si pentru cursa!

Chiar daca muntele nu e pentru ciumpalacii ca noi de sosea sa stii ca ajuta foarte mult. O sa vezi dupa ce te refaci un pic ce usor o sa urci pantele din parc :D

Gabi,

Sper ca te-ai prins ca asta cu ciumpalacii era din podcastul pe care l-ai facut tu cu Andrei Rosu :P

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.