A doua evadare

Prima mea “Prima evadare” a fost acum 2 ani, in zorii relatiei mele cu bicicleta. Atunci eram la inceput de drum, abia ma plimbam prin parc, asa ca PE 2013 a fost un exercitiu mult prea dureros despre ce inseamna o cursa. Plecasem ultima (la propriu, dupa copii) si am ajuns printre ultimii dupa 55 de kilometri de “jur niciodata nu mai fac asa ceva!!”

Fast-forward 2015. Intre timp ma simt un pic mai biciclista (dar nu mereu, depinde de pozitia lui Jupiter in al n’spelea patrar) dar pe bicicleta de offroad tot nu pot sa zic ca ma regasesc. E cu mult prea mult “au si aoleu” pentru gustul meu. Prea multe momente de incrancenare, prea mult stres pentru fiecare groapa si santulet, prea mult stat dupa altii pe potecute inguste in timp ce te mananca talpile, prea mult noroi, prea … ca la tara :). Dar totusi …duminica ma gasesc la linia de start (De ce? De ceeeee?). Eu si alti 3000 de participanti…

Din capul locului trebuie sa mentionam ca la Prima Evadare sunt 2 lucuri care conteaza cu adevarat. Unu, si cel mai important: cat de bine esti pozitionat la start, caci pe potecile inguste din prima padure (si nu numai) se formeaza ambuteiaje mai ceva ca la Obor intr-o zi de ploaie. Eu, pentru ca am plecat pe la jumatatea gloatei, am stat, pe ceas (asa zice Garminul) 20 de minute pe loc pe potecile din padure, in timp ce altii pozitionati in fata fugeau de mancau pamantul. Alte cateva zeci de minute le-am mers in sir indian pe langa bicicleta. Nu zic ca eu as fi rupt clasamentul in doua (pfff…clar nu!), dar tot nu pot sa nu ma intreb cum ar fi aratat cursa daca plecam macar un pic mai in fata. Din pacate e o problema notorie a acestui concurs, si poate un motiv in plus sa nu mai merg alta data. Dar …am mai zis eu “niciodata” si acum 2 ani, sa trecem peste.

Al doilea lucru care conteza la Prima Evadare este pregatirea specifica. Ia sa vedem Andreea, ai mers cu MTB-ul in ultima vreme. Nu prea, huh? Da cu tehnica pentru noroi si sleauri si balti cum stai? Cum? Nu prea stii ce e aia tehnica, nu prea stii ce e aia noroi? Atunci, muaaahhhhaaaahaaa. Ai incurcat-o!

Pasul intai. Start Prima Evadare, dar eu “evadez” abia dupa vreo 2 minute, cand in sfarsit grupul unde eram eu se pune in miscare. Plec destul de prudent pentru ca in jurul meu sunt multi ciclisti care evident nu stiu ce e aia mers la pluton, dar nici nu isi stiu lungul nasului si se cred zmei. In prima curba aproape ma rascheteaza cu totul un “domn” care decide sa imi inchida unghiul fara macar sa se uite in spate. Ii vorbesc si eu ca o doamna, ceva de bine, evident, insa acest mic incident ma face “miau mic”. Oricum aveam nevoie de cativa km ca sa imi amintesc ca stiu sa merg pe bicicleta si sa fiu un pic mai agresiva, insa patania asta ma scufunda in cumintenie. Nu e bine … voi plati cu varf si indesat in padure unde voi avea de depasit ciclistii carora le moare curajul o data ce scapa de asfalt :).

Pasul doi. Plimbare Prima evadare. Stiam, stiam, stiam cat e de frustrant si cat ma voi enerva si totusi sunt aici. De ce sunt aici? Se merge pe poteca pe langa bicicleta cu viteza de melc, ciclistii astia nu au auzit si de alergare, le e rusine? Macar ne-am fi deplasat cu 7-8km/h si nu cu 3! Acolo unde se poate o iau printre copaci si tufe, ridic bicla in spate (nu are decat vreo’ 13kg, iar acum cu noroi probabil cam 15,  noroc cu flotarile alea de anul trecut) si o iau prin balti. Dar tot avansez foarte putin. Mai urc pe bicla, mai cobor, mai alerg pe langa ea, mai merg. O placere!

Pasul trei. Vin prin stangaaaaaa! Ajung in sfarsit in camp unde mi se aprinde spiritul razboinic, vreau sa fiu o neinfricata! :). Asta a fost singurul meu obiectiv la PE, sa ma uit dupa cursa pe filmuletele de la punctele de control si sa vad o ciclista nu o mimoza. Asa ca ma lansez in marea  depasire pe drumul de pamant. Sunt doua carari (facute de rotile de la masini) iar intre ele creste iarba inalta. In functie de situatie ma plimb de pe o carare pe alta in zig-zag pentru a depasi. Vin prin stangaaaaa, vin prin dreaptaaaa, cealalta dreaptaaaaa!!!! Vin prin mijloc! Iar apoi zic si un multumesc. Hai ca am pedalat atat de mult ca am ragusit :).

Pasul patru. Prind un pic de vant in par. Sunt aproape de palatul Ghica, recunosc zona din amintiri in timp ce ma scutur bine din toti rarunchii pe drumul cu pietris. Merg binisor dar nu chiar neinfricata, pana cand trece pe langa mine ca o racheta un ciclist, zici ca era in Fast and Furious. Un coleg din fata ii ia roata iar eu, intr-un moment de intelepiune decid sa ma duc cu ei, desi mersul la pluton nu prea imi sta in sange. Dar azi, de ce nu? Dam si de zona cu un pic de asfalt unde domnii sar de 35 km/h. Pe MTB… asta e clar un record, dar e unul de scurta durata caci le pierd roata chiar inainte de curba catre padure … eh … zic merci si pentru atat domnilor, a fost o placere!

Pasul 5. Coborare.  Cum intru in padure imi amintesc de coborarea la care acum 2 ani mi-am adunat curajul de pe jos. Facut tandari. Au trecut anii si miile de kilometri, dar coborarile tot imi dau fiori. Suprinzator insa lucrurile merg chiar bine.  Poteca e uscata (aproximativ), in fata mea am un coleg care imi arata mura-in-gura ce trebuie sa fac si ma trezesc cat ai zice peste cu coborarea rezolvata impecabil. That was easy…hm! Apoi vine o usoara urcare pe pamant si una scurta pe sosea unde un coleg imi atrage atentia sa schimb pinioanele. Cui ii spui tu mah sa schimbe pinioanele, ce crezi ca eu nu stiu? Ma incapatanez sa urc asa ca sa vada el ca eu sunt nu doar infricata ci si masochista. Scot limba de un cot dar tot urc inaintea lui panta si apoi dau bice asfalt ca sa nu ma mai prinda din urma :). Ah …micile placeri ale vietii :P

Pasul 6. Mult prea multi kilometri de mocirla. No comment! Au fost 50 de minute de mers aproape exclusiv in sir indian pe langa bicla, sau pe bicla in stilul patinaj artistic. Am alergat mult prin balti incercand sa nu prind radacini printre cei care renuntasera sa mai traga de ei. Eu inca vreau sa trag, ma mananca talpile rau! Am cazut, m-am impiedicat de altii, altii s-au impiedicat de mine. Colegului caruia i-am secerat bicicleta pe la km 30 nu pot decat sa ii spun ca si eu m-as fi injurat in locul lui :). Aaa …si cred ca avem vanatai complementare…

Pasul 7, 8, 9, 10. Cine mai stie ce a fost…? Cursa asta incepe sa ma sece de energie. Nu sunt obosita fizic dar m-am saturat de noroi, de coborat de pe bicla din 30 in 30 metri si de alunecari. M-am saturat de glumele colegilor mei despre noroi si armata si crocodilii din balti. M-am saturat de opririle pe margine ca sa scobesc cu degetele noroiul din transmisie si de la roti. M-am saturat, nu mai vreau! Pe la km 10 cad (din nou) in mocirla si pentru o secunda ma gandesc foarte serios sa las bicicleta acolo si sa fac restul cursei in alergare. Scrie undeva ca trebuie sa treci linia de finish pe bicicleta? Noroc ca nu era bicicleta mea (era de imprumut) caci altfel o dadeam de suflet, zau! Arunc o privire spre ceas si vad ca nu am nicio sansa sa termini sub 4 ore. Ce sa mai, nu termin nici in 4:30. Fir’ar!! Ma dezumflu si mai rau.

Pasul 11. Ultimii kilometri. M-a apucat din nou vitejia dar parca nu prea am loc pe unde sa depasesc. In jurul meu lumea e pleostita bine, ciclistii astia nu au febra liniei de finish ca alergatorii? Ca la alergare toata lumea baga un sprintulet, macar pentru impresia artistica, dar aici  … liniste si pace. Indraznesc sa imi incurajez partenerii de poteca, caci daca merg ei mai repede automat as putea si eu sa avansez: “Hai baieti, nu ne molesim acum, ca mai e asa de putin!”. Zau ca am fost politicoasa, sau cel putin asta a fost intentia, insa una din  fetele din jur, probabil sub influenta supradozei de noroi imi explodeaza isteric in ureche. Imi zice niste treburi, cum de indraznesc sa o critic? Aaaa … ce dragut, camaderia care se naste in codrii Vlasiei e de nepretuit, zau! :)

Pasul 12. Final. Finish. Caput. Ultima evadare, clar, da? Da, poate, nu stiu sigur! Pana la anul s-ar putea sa uit cat de frustrant a fost concursul asta. E o cursa atat de fumoasa si totusi atat de nesuferita, cum e posibil asa ceva?  Ceasul imi zice 4:33, locul 31 la feminin din 270 de inscrise si in final 206 de sosite la finish.  Se putea si mai rau, acum 2 ani fusesem pe 215

PS: Multumesc pentru poze: Radu Cristi (donez amintiri), 2eyes.ro si Ionut Dumitru

 

Tags: 

Comentarii

Asta nu e ciclism sau MTB-ism, daca avem ghinion sa ploua in saptamana dinainte e o lupta in noroi care te ajuta doar sa iti intaresti psihicul, ceea ce tot e un castig. O singura daca am prins uscat si a fost super fain (chiar daca am facut si o pana :))
Noroc ca m-am apucat de alergare de atunci si ca exista Ecomaraton ca cine stie ce idei imi mai veneau :))

Daca vrei sa prinzi loc bun pentru cursa din anul urmatori si te tin picioarele, vi si tu mai repede la start si te asezi chiar in spatele boxelor destinate pentru primii 700 de participanti. De acolo, ai 4-5km de asfalt pana la intrarea in padure unde poti depasi multi dintre ei. Succes!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.