Si la bal si la spital – la Mogosoaia No Stress Triatlon

Sa incep povestea asta cu intrebarea clasica “ce vrei sa stii mai intai – vestea buna sau cea proasta?” sau mai bine sa prezint concluzia marturisind ca linia de finish de la No Stress a fost cea mai amara dar si cea care m-a invatat cel mai mult ce inseamna sa “meriti” medalia de finisher?

Cursa asta m-a ingenuchiat (la propriu) in tarana si m-a ridicat (iarasi la propriu) pentru prima oara pe un podium de premiere la triatlon.  Au fost 2 ore si 20 de minute complet diferite fata de primul meu triatlon (Fara Asfalt – povestea aici) pentru ca de data asta nu a mai mers nimic ca pe roate … mi se pare ironic considerand numele relaxat al competitiei :)

Am ajuns la Mogosoaia cu surprinzator de putine emotii la purtator – ma astepta o cursa scurta – 500m inot, 26km bicicleta offroad si 5km de alergare, al 2 lea triatlon din scurta mea cariera de corporatista - triatlonista :)

Dupa ce ma instalez relaxata si imi termin incalzirea sar in apa pentru startul la inot – apa este de nedescris ... hmmm. Sutele de inotatori aliniati la start inaintea mea au agitat namolul de pe fundul apei si o data cu el s-au “ridicat in lumina reflectoarelor” si cateva sute de melci..unii sunt mici, altii au marimea unei prune …toti plutesc relaxati la suprafata apei negre printre inotatori … Starea de spirit este una de sarbatoare, toti inotatorii prefera sa rada si sa glumeasca despre “o dusca de rachiu care sa dezinfecteze in tranzitie”, triatlonul “despre oameni si melci” sau intrebari retorice de genul “cum se reproduc melcii de apa”…. Incerc sa rad si eu impreuna cu ei, dar nu mi se pare prea amuzant …ha ha

Se da startul si ma trezesc prinsa in “masina de spalat” … incep sa inot dar ma surprinde o senzatie de neexplicat. Sa fie panica, sa fie stres, teama, scarba? Pur si simplu nu reusesc sa imi linistesc respiratiile, simt ca ma sufoc si cu greu inaintez.

Insist sa bag capul in apa si sa trag la 3 brate … dupa doar cateva secunde sunt nevoita sa ma opresc si sa inhalex cu disperare aer. In jurul meu se striga cu panica pentru barca – se ineaca cineva! Se striga aproape in cor …nu vad cine are probleme insa asta ma panicheaza si mai mult… cei de la No Stress au pregatit un singur “salvamar” pe o pluta pentru cateva sute de oameni…  un motiv in plus ca sa imi sara inima din piept!

Aproape am ajuns la prima baliza dar nu am reusit sa ma linistesc. Nu imi explic ce mi se intampla, nu am mai experimentat asa ceva asa ca ma vad nevoita sa ma intind pe spate ca sa ma calmez … Urmatoarele cateva minute s-ar califica in registrul “balena naufragiata” combinatie cu “printesa la ananghie”.

 Am renuntat la crawl la 3 brate si am incercat sa inot aproximativ un crawl la 2 brate panicat. Abia pe ultimii metri constientizez ca expir si inspir dintr-un foc atunci cand scot capul din apa si din cauza asta nu reusesc sa imi intru in ritm. Ma pufneste rasul cand imi dau seama… greseala de grupa mica … poate ca asta imi este de fapt nivelul!

Ies din apa un pachet de nervi … am inotat execrabil si chiar nu ma asteptam. Desi sunt inca in plina cursa la No Stress, nu pot decat sa ma gandesc cu goaza la triatlonul de la Brasov unde m-am inscris la proba lunga …mai sunt doar 4 saptamani… ups!

Pe bicicleta reusesc sa ma adun. Prima parte a traseului este pe asfalt asa ca trag tare ca sa imi intru in ritm si imi impun sa uit despre povestea “melc melc codobelc” de la inot. Chiar si pe zona de offroad – uneori accidentata bine – reusesc sa mentin un ritm excelent (bine, excelent pentru mine, sa nu aveti cine stie ce pretentii!). Cu o saptamana in urma am parcurs traseul in recunoastrere alaturi de un prieten (multumesc Cip) care a decis sa scoata untul din mine J. Rezultatele se vad pentru ca pedalez cu spor si sunt in grafic pentru o cursa de bicicleta “care sa nu ma faca de rusine”.

La kilometrul 10 s-a intamplat ceva. Nu imi amintesc cum am reusit sa intru intr-o groapa si de ce nu am reusit sa ma redresez. Nu vad si nu aud, simt ca mi se taie respiratia de durere in timp ce matur pamantul cu partea stanga a corpului…singurul lucru de care sunt constienta este certitudiea ca mi-am rupt degetul mare de la mana dreapta – prins intre ghidon si maneta de la schimbator. Primul gand este ca trebuie sa ma dau din calea altor biciclisti si fac un efort imens sa ma ridic de pe jos. Trag cu greu de bicicleta, o trantesc pe margine si raman in picioare privind catre schimbatorul fata care este complet raschetat. Abia atunci arunc o privire catre componentele “personale” … Sunt zgariata sau lovita in mod uniform cam peste tot pe stanga … ranile insangerate incep un pic sub genunchi, se continua cu contuzii pe sub pantalonii de tri, fac casa buna cu cotul si umarul julit. Wow! In timp ce imi inspectez “semnele de buna purtare” indraznesc sa misc de deget … pot sa il indoi asa ca nu este rupt. Iata, o veste buna!

Raman pur si simplu in picioare langa bicicleta 2-3 minute … imi tremura genunchii si aproape ca ametesc de spaima…cred ca am scapat chiar ieftin din povestea asta. Cu greu decid sa ma urc pe bicicleta din nou …este acum ori nicioadata, sunt cosntienta ca in cateva minute voi simti din plin durerile o data ce se duce adrenalina. Pedalez foarte incet, mai am cam 4 kilometri pana termin prima tura si vom vedea la momentul acela daca sunt gata sa capitulez.

Cu degetul accidentat imi este imposibil sa schimb pinioanele (ramase de dinainte de cazatura pe un pinion foarte mic – in traducere - am dat de naiba :)) si foarte dificil sa strang cum trebuie de ghidon.  La fiecare pedala stang din dinti de durere si din cand in cand nu imi pot stapani cate un suspin. Nu gasesc nici o parte buna in toata povestea asta … numar minutele pana voi ajunge la zona de start/ finish unde imi amintesc eu ca am vazut niste paramedici.

In cele cateva minute ramase pana la incheierea primei ture de bicicleta incerc din rasputeri sa gasesc motivatia de a continua aceasta cursa. Nu pot sa imi explic cum reusesc, dar cumva dau drumul la “masina de incapatanare” si brusc imi este imposibil sa accept ca voi abandona. In acele momente imi amintesc impecabil cateva zeci de discursuri motivationale, sfaturi sau povete primite de la prieteni, cunostinte sau chiar oameni complet necunoscuti.

Imi vin in minte cateva replici auzite de curand – Alex care imi spune ca “la No Stress nu mai ai scuze”, George care imi zice “don’t get mad, get even” (nu te supara, mai buna e razbunarea :)), Radu care imi zice ca pentru rezultate bune trebuie sa ai “Un psihic smeker”, un instructor de team-building care mi-a atras atentia ca “imi pun singura bariere mentale” (pe bune, si degetul asta  busit e tot in mintea mea, pustiule??), profa de romana din liceu (doamne ce memorie am!) care imi atrage atentia ca “negrul atrage negru”.

Peste toate insa primeaza discursul lui Silvester Stalone din Rocky (cred…hm, nu am vazut filmul niciodata) pe care l-am vazut cu o zi inainte postat de catre o prietena pe facebook (Tranks Eman, you have no idea what you did!). Pe scurt, discursul iti atrage atentia ca viata e uneori de toata jena si ca important este sa accepti loviturile si sa mergi mai  departe. Desi am vazut doar de 2 ori filmuletul pe youtube cu o zi inainte, in mod paradoxal imi amintesc discursul aproape pe de rost.  Pedalez pe langa poarta de la intrarea in Mogosoaia spunandu-mi in minte replicile “It’s about how hard you can get hit and keep moving forward…” (conteaza sa mergi mai departe, indiferent cat de rau ai fost lovit) - le repet in minte in timp ce trec pe langa paramedici, pe langa poarta de la Mogosoaia si implicit orice sansa de a abandona cursa… am pornit in tura 2 asa ca nu mai am de ales …

 

Am pedalat cu indarjire, fara sa mai schimb foi sau pinioane (este un mister cum am reusit sa urc pantele de pe traseu), nu m-am oprit nici o secunda pentru apa, nutritie, odihna. Ajung din nou in tranzitie epuizata, dezhidratata insa motivata sa termin si alergarea si sa scap…alergatul este proba mea preferata si sunt doar 5km … nu exista nu pot!

Nu reusesc sa alerg tot timpul. Recunosc ca ma doare genunchiul lovit, insa as pune totul mai bine in seama dezhidratarii … abia dupa 1 kilometru dau de primul punct de alimentare unde beau cu indarjire o sticla si torn inca o sticla de apa peste rani …

Dupa ce termin prima tura de 2.5km trece “ca vantul si ca gandul” pe langa mine Sorin Boriceanu – castigatorul de la proba lunga. Privesc catre el cu un sentiment de deja-vu. Simt ca trebuie sa ma tin dupa el … TREBUIE. Apas pe acceleratie si raman “la plasa” in spatele lui … arunc un ochi la ceas… bate spre 14-15km/ h… Intr-o zi buna as putea sa tin ritmul asta pentru restul de 2 kilometri …astazi insa … nu e nici macar o gluma buna J. Incetinesc pana in stadiul de mers in timp ce privesc cum intinde pasi lungi peste asfalt … poate data viitoare Sorin :)!

In ultimul kilometru reusesc sa ma motivez pentru ca vad cateva fete in fata mea. Cel mai probabil sunt de la stafete, nu de la individual, insa imi prinde bine motivatia asa ca insist sa le depasesc in timp ce privesc catre ceas … mai am doar cateva sute de metri si se termina toata nebunia asta!

La primul triatlon imi parea ca poarta de la finish are o aura, straluceste, este minunata. Acum vad de departe poarta de la No Stress si nu ma apuca nici un moment de fericire, eliberare, euforie… Nu vreau decat sa se termine totul …a fost cea mai grea cursa de pana acum!

Dupa ce trec de poarta ma prabusesc pe iarba incercand sa ma compun la loc. Ma doare tot, ma simt calcata in picioare de o herghelie de bizoni. Ma indrept catre paramedici si accept cu stoicism (dar si cu ceva lacrimi – recunosc) ingrijirile,  dezinfectatul si pansatul ranilor.

In orele ce au urmat pana la festivitatea de premiere am incercat sa ma repun pe picioare, mai ales cu moralul. Ma ingrijoreaza in primul rand degetul – care trebuie radiografiat  insa este in mod cert luxat – pentru ca ma tine pe departe de antrenamente si ma asteapta un triatlon foarte greu in curand la Brasov. Sincer nu am crezut ca voi primi vreun premiu considerand minutele bune pierdute adunandu-ma de pe jos – am ramas insa,  ca mai toata lumea de altfel – pentru tombola care a facut 3 triatlonisti fericiti cu cate o bicicleta noua :)

Am fost foarte surprinsa atunci cand mi-am auzit numele strigat – mai intai pentru locul 3 la categoria de varsta si mai apoi pentru locul 3 la “General Feminin”. Cu greu m-am deplasat catre scena si am dat mana cu organizatorii (care insista sa iti stranga mana chiar daca le spui ca esti accidentat la deget :)) insa m-am simtit extrem de mandra pe scena alaturi de Ioana si Roxana … cele 2 triatloniste care au terminat cursa cu aproape 20 de minute inaintea mea  (Jos palaria, ladies!)

Atunci cand am primit diploma pentru locul 3 – prima mea diploma de triatlon si a 2 a diploma din intreaga mea “cariera” de sportiv amator am simtit ca accidentarea, momentele de teama, cele de indarjire, durerea si determinarea, toate au avut un rost. Cred ca trebuia sa invat – varianta “ia sa vedem daca poti sa duci :)” – cateva lectii importante:

 Lectia numarul 1: Nu renunta, NICIODATA!

 Lectia numarul 2: Tot ce trebuie sa faci este sa te ridici de pe jos si sa mergi mai departe, motivatia pentru toti ceilalti pasi va veni pe parcurs.

Lectia numarul 3:  Mai am multi kilometri de pedalat pana cand pot sa stapanesc “calutul naravas” cu succes

Lectia numarul 4: Priveste din cand in cand filmuletele motivationale postate de prieteni pe facebook – nu stii niciodata cand unul dintre ele va face diferenta intre o dezamagire si o zi memorabila 

 

Comentarii

Felicitari!

Multumesc Vlad, si tie felicitari pentru primul TRI

Cu placere! Ma bucur ca am contribuit intr-un mod pozitiv la triatlonul acesta. Bravo! :)

Da Cip, sper ca te mai prind pentru sesiuni de coaching si alta data :P

Felicitari pentru curaj,perseverenta si performanta!Sunt mandra de tine!

Dragutz :-) Ai trecut cu delicatete peste partea de "o singura pluta cu salvamari la cateva sute de inotatori" ..... destul de grav. In rest, e un bun inceput, daca ai virusul, nu mai scapi de el. Recomand ceva precautie, nu de alta, dar un accident facut doar din cauza faptului ca nu stii cand sa te opresti sau sa te moderezi, iti poate da batai de cap intre 3 luni si 2 ani. Succes la Brasov, va fi total diferit acolo.

Asa sunt eu, mai delicata ...dar cred ca mesajul s-a receptionat oricum :D

Nu m-am putut abtine pana n-am citit toate postarile de pe blogul tau... cateva ore foarte agreabile de altfel. Efectul este foarte energizant si nu pot spune decat "cum am putut sta cu fundul pe scaun atatia ani?". :) Din fericire, am suficient timp (sper) sa corectez lucrul asta, chit ca n-as putea spune ca am parinti/prieteni care sa mi se alature sau sa ma sustina foarte entuziast... mai degraba primesc priviri de genul "ai luat-o razna mai, baiete, la 33 de ani". Tine-o tot asa cu site-ul, ai un stil adorabil de a povesti si sunt convins ca se mai intampla sa ambitionezi pe cate un "nebun" din cand in cand.

Multumesc George, nu te lasa descurajat. Nu toata lumea intelege boala asta a alergatului sau a sportului, dar pot sa iti promit ca prin alergat iti vei face ceva prieteni noi care te vor intreba "ai luat-o razna mai baiete la 34 de ani" cand le vei spune ca nu ai alergat in ziua aia :D 
E loc pentru inca un nebun printre noi asa ca te asteptam la alergat :)
 

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.