42 de kilometri si cateva mii de emotii - Primul maraton la MIB 2013

Greu e sa povestesti un maraton (fara sa scrii 42 de pagini, cam una pentru fiecare kilometru), si mai ales acel unic, prim, de neuitat, cumplit, minunat maraton. Am trait maratonul altora de-a lungul ultimilor ani - citind zeci poate sute de articole despre maraton, povesti de pe bloguri, postari pe retele de socializare, auzind pilde in timpul alergarilor de grup, imaginind in ultimele luni fiecare kilometru. Maratonul tau nu e niodata asa cum credeai ca va fi, si orice ai face alt prim maraton nu mai “primesti”.

Povestea pe scurt este urmatoarea: Am plecat cu gandul sa termin in 4 ore alaturi de pacemakerii oficiali. Am alergat bine spre foarte bine o vreme, iar apoi din senin am ramas fara un genunchi. S-a blocat si nu a mai vrut sa coopereze. Fara avertizment, fara negocieri. Si-a luat jucariile si a plecat, lasandu-ma in pragul disperarii undeva la km 30. Eu cred ca a fost real, alti alergatori experimentati sustin ca a fost de fapt faimosul “the wall” si ca putina pregatire mentala m-ar fi trecut cu bine peste asta. Nu stiu. Au urmat 12km de cosmar pe care nu i-as fi terminat fara incurajarile incredibile din partea cunoscutilor, pacemakerilor, camarazilor de cursa dar si suporterilor de pe margine. Am terminat in 4 ore 29 de minute si 999999 de emotii.

Povestea seamana izbitor cu o profetie facuta de un prieten alergator cu cateva zile inainte atunci cand anuntam ca imi incerc norocul cu echipa celor de la 4 ore. “la inceput mergi cu trenuletul de 4, apoi te urci in cel de 4:15 spre sfarsit iei sageata de 4:30 si cobori la statia 5:00 …. a pardon la statia FINISH” :)

Esenta acestui maraton sta in cele cateva conversatii “eu cu mine” - monologuri si dialoguri din acelea care iti raman in suflet, pe care nu le uiti prea curand. Cateva conversatii sunt imortalizate mai jos -  le-am asezat pe hartie asa confuze, ilogice si pline de indoieli cum au rasarit. Nici nu se putea altfel :)

Inainte de cursa: Vai cat e de frig, dar asta e un lucru bun – mereu am suferit de la caldura, nici nu vreau sa imi amintesc cum a fost in primavara!  Hai ca o sa fie bine, si ce super atmosfera!... Let’s do this! …Wohooo!!

Ora 8 si ceva dimineata ma gaseste in Piata Constitutiei. Sunt infofolita bine, pantaloni, jambiere, maneci, polar, buff, manusi – si gata de incalzire la 5 grade Celsius (la start insa m-am prezentat doar in tricou si pantaloni 3 sferturi, ca sa imi fac botezul ca la carte :) ).

 Fac o incalzire scaldata in acorduri muzicale incercand sa iau o supradoza de muzica inainte de start – caci pe timpul cursei am promis ca nu voi apela la mp3 player (povestea promisiunii aici). Sunt cu moralul pe “verde aprins” dar stau cu gandul la genunchiul stang – il stiu putin accidentat dupa ultima cursa de la Casiopeea, iar acum pare un pic mofturos.

Fac ultimele poze alaturi de gasca vesela care s-a trezit pe frigul asta intr-o zi de duminica doar ca sa ma sustina. Nu inteleg de ce fac oamenii astia asa ceva,  dar le sunt recunoscatoare. Cu entuziasm ma duc sa imi gasesc locul la strart dar constat ca numarul  de concurs primit (peste 4000) ma pozitioneaza chiar in coada plutonului. Nu inteleg de ce … de obicei primesc numar mai in fata …acum sunt aproape de parcul Izvor, si zaresc foarte departe baloanele pacemakerilor de la 4:30 … Ce sa mai zic de pacemakerii de la 4:00 care probabil sunt la 300 de metri in fata mea? Realizez ca imi va fi tare greu sa ii prind din urma fara sa ma “consum” inainte de vreme.

Asta e … sunt gata de start. Doar eu … Nu am pacemaker, nu am muzica in urechi, nu am experienta unui maraton.

3, 2, 1 … entuziasm si ….nimic :). Pana se pune in miscare intregul pluton mai dureaza aproape 2 minute … iar picioarele ard de nerabdare atunci cand trec in sfarsit pe sub poarta de start la 00:02:30

Primii kilometri: Ce inghesuiala! …Nu alerga prea repede, stai cu ochii pe ceas!... Uite baloanele in fata, in curand ii prind pe aia de la 4:00. Oare pot eu 4:00 la primul maraton? Pai nu am facut decat o alergare mai lunga in ultimele saptamani, si m-am cam lenevit in ultima vreme…asa fac mereu … ma lenevesc chiar inainte de cursa! M-am antrenat un an intreg ca la carte si la final … miau mic!

Alerg cu spor incercand sa nu ma impiedic de nimeni in timp ce privesc in jur la fetele extrem de entuziasmate. Visele sunt mari si inca nezdruncinate. Zambetele sunt largi, bancurile si glumele sunt chiar simpatice.  Ma intanlesc cu ceva prieteni, mai schimb o vorba  doua si apoi o iau mai repede …trebuie sa ii prind pe baietii de la 4:00 … fara ei nu voi putea sa duc acest maraton, sigur voi alerga prea repede sau prea incet sau plictiseala ma va aduce in pragul disperarii :).

Stau cu un ochi pe ceas si cu un ochi in fata la baloanele care imi spun unde sunt pacemakerii. Aproape am ajuns cand constat cu surpriza ca pe balon scrie 4:30 …Ce? 4:30? Ma uit la ceas, ma uit la ei … fir’ar sa fie … Stau un pic de vorba, simt nevoia sa critic (Intermezzo: va rog sa ma iertati domnilor, cred ca nu eram in cea mai dulce dispozitie, sunteti minunati! :) ). Mai, nu alergati voi cam repede?!  AIa de la 4:15 sunt in spatele vostru!

Plusez un pic, dar doar un pic la viteza in timp ce stau cu un senzor mereu in garda pentru genunchiul stang. Pana acum nu zice nimic dar nu imi permit sa uit de el. Sa nu ma lasi prietene, da?

Din sensul opus incep sa apara alergatori. Le auzi prezenta inainte sa ii vezi, pentru ca cei din fata ta ii incurajeaza frenetic – e aproape un val de incurajari si ecouri care rasuna printre blocurile inalte. Strig si eu cu indarjire – catre kenienii care alearga de mananca pamantul, catre romanii care nu se lasa mai prejos, catre prieteni si cunoscuti care sunt gata de un personal best, catre cei 6 nebuni care au doborat un record mondial (cititi aici). Cu fiecare incurajare ma incurajez si pe mine …se poate, se poate, se poate!

Ca sa fiu sigura ca se poate sunt foarte riguroasa cu alimentatia - la orele stabilite imi iau sarurile, mestec un cub de fructoza, beau apa… si nu ma opresc … stiu din experientele altor cuse ca momentul cand te opresti  - chiar si pentru cateva secunde - este momentul cand cazi “de pe val”.

Curand dau de grupul de la 4:15 (alt 4 si 15, nu ma intrebati de ce dar au fost 2 grupuri la distanta maricica unul de celalalt). Atmostfera este una senzationala. Pacemaker si “closca” pentru pui este Oana – si isi ia rolul extrem de serios. Monitorizeaza pulsul tuturor celor cu ceas, incurajeaza, intreaba, insista asupra hidratarii. Este o placere sa alergi cu ea si cu gasca ei vesela, dar dupa cateva minute le spun ca eu am de prins din urma trenuletul de la 4:00. Plec dupa “fata morgana” – baloanele lor par ca sunt foarte in fata dar tot nu reusesc sa ii prind.

Kilometrul 14: Ce faceti baieti, in sfarsit v-am prins din urma! Vreau si eu cu voi la 4:00… Vine dealul Suspinelor, macar aici sa alerg cu sustinatori…Hai, sa o facem si pe asta!

Mai sa fie, mi-a luat 14km ca sa prind gasca asta! Pai tocmai in primii kilometri cand speram sa am pazitori pentru a nu alerga prea tare am fost de capul meu :). Partea buna este ca am reusit totusi sa ma mentin pe un ritm constant pe primele 3 bucati de 5km – si nu ma intrebati cum - caci la antrenamente nu mi-a iesit niciodata la pace de distante lungi! Gasca de la 4:00 are mai putin din vibratia aceea materna de la 4:15 insa sprijinul e cel putin la fel de palpabil. Intrebari, incurajari, pastile de magneziu si voie buna intr-o grupare de cel putin 20 de alergatori si 2 pazitori – Andrei si Adrian. Ma primesc cu voiosie in grup, si ma incurajeaza  cu totii… daca termin cu ei, timpul net (considerand intarzierea mea de la start) m-ar duce la un maraton  sub 4 ore … sub 4 ore … Ce gand periculos! :)

Impreuna cu gasca aceasta minunata urc pentru prima data dealul de la Victoriei (cunoscut ca “dealul suspinelor”, iata de ce) fara sa ma opresc … sunt in al 9-lea cer de fericire si zambesc catre prietenii care ma asteapta la baza dealului cu gura pana la urechi. Am reusit!

Kilometrul 21: Am terminat un semi sub 2 ore! Sunt bine? Sunt bine, putin de tot obosita dar bine! Oare cat scoteam eu la semi daca aveam doar atat de alergat?... Hai, inca jumate. Ju-ma-ta-te! Vai, jumatate??!!

Trec pe sub poarta undeva pe la 2:00 (brut, deci 1:58 net) si simt un val de usurare. Am terminat un semi in timp decent, si spre deosebire de alte semi-maratoane, acum ma simt inca bine. Imi simt piciorul drept putin mai greu dar nu pare nimic serios. Primesc de la gruparea vesela de pe margine o sticla de izotonic, 2 cuburi de fructoza si 2 pastile cu saruri conform planului.  Doar ca planul meu nu a luat in considerare ca am doar 2 maini :), asa ca ma vad nevoita sa ma opresc pentru a-mi burdusi buzunarele cu bunatati si a bea un pic de izotonic. Nu cred ca mi-a luat mult insa brusc echipa de la 4:00 pare mult in fata.  

Incep din nou sa alerg dar resimt din plin mica rupere de ritm… La intoarcerea in ac de par Adi si Andrei ma incurajeaza: “hai Andreea, esti chiar langa noi, te asteptam” :). Le zambesc si le promit ca ii prind din urma, dar nu voi mai reusi niciodata…

Matusa mea, Dutica, observa ca m-am molesit si decide sa alerge cu mine pe margine. Este de o buna dispozitie contagioasa si ma corecteaza imediat (este fosta profesoara de educatie fizica, si “vinovata” pentru inceputul carierei mele sportive in copilarie). “intinde pasul, nu te inmuia”, “hai sa il depasim pe cel din fata”, “e foarte bine, capul sus”.  Zambesc cu gura pana la urechi – sprijinul ei este senzational si nu pot sa cred ca alerga langa mine… are 70 de ani, este in cizme si blugi si cu geanta pe umar si alearga langa mine cu pace de 5:40!

Kilometrul 28: Astia de la 4:00 sunt doar un pic in fata.  Frate, zici ca au rachete in picioare…nu cred ca ii mai prind! E ok, sunt ok si cu un 4:05 ...e bine. Bine.  Hm…ce ciudat mi se simte piciorul drept!

Alerg in ritm constant la maxim 100 de metri in spatele grupului pentru 4:00, dar constientizez si accept faptul ca nu voi putea sa ii mai prind din urma. Asta e … 4:00 era o nebunie considerand cat de putin timp am alocat alergarii in ultimile luni (printre antrenamentele de inot si bicicleala), insa ma simt multumita de faptul ca macar am incercat.  Drumul e din ce in ce mai liber, cand si cand mai vezi cate un alergator cu fata usor incrancenata. Cred ca pe la momentul acesta incep sa se surpe visele nerealiste, incep sa doara chestii, incep sa apara intrebari – iar chipurile colegilor mei de suferinta reflecta fiecare monolog interior.

Eu sunt ok. Cred … Genunchiul stang a rezistat remarcabil, dar imi simt piciorul drept din ce in ce mai greu si lipsit de “amabilitate”. Pe moment ma gandesc ca am protejat inconstient piciorul stang punand dreptul la munca suplimentara. Poate ca asta a fost motivul, sau poate ca nu exista nici un motiv. Ma doare putin, dar nu e o tragedie…deocamdata!

Kilometrul 30: Au, Au, Au … nu, nu, AAAAAu … Ce se intampla?   %^*@$ !!  De ce? DE CE? Ce fac? … “Daca il mergi termini sub 5:00”…. Nu te lasa!... Nu ma las …

Nu stiu ce s-a intamplat, dar s-a intamplat. In mintea mea nu avea nici o logica asa ca pe moment am crezut ca doar imi imaginez. La un pas aproape m-am impiedicat pentru ca piciorul drept a “intarziat” sa raspunda la comenzi. La pasul urmator nu a fost o intarziere ci o lipsa totala de cooperare. Brusc mi-am  simtit genunchiul drept ca de sticla. Fragil, casabil, imposibil de indoit. Am crezut ca este un moment, o crampa, un mic episod asa ca am ramas putin pe loc asteptand sa revina in asentimente mai bune. Nimic. Am incercat sa imi indoi genunchiul la piept … imposibil – durerea este de nedescris si nu pot sa il indoi la capacitate maxima. Nu sunt gata sa capitulez, asa ca incep sa merg intr-un ritm cat mai alert cu genunchiul aproape complet extins. Sper intr-un moment de revenire care nu mai apare, incerc sa alerg pana la urmatorul punct de alimentare unde imi promit o mica pauza si o noua doza de saruri. Alerg din ce in ce mai greu intr-o pozitie nefireasca pana nu mai alerg de loc. Scurta oprire de la punctul de alimentare pune capac – imi este imposibil, pare ca situatia s-a inrautatit iar genunchiul meu imi este strain.  

In acel moment aud din spate vorbele Oanei – pacemaker de la 4:15. “Andreea, stim noi ca de fapt ai ramas in urma pentru ca e multa distractie in grupul nostru”. Toti ma incurajeaza sa ma alatur, iar eu vreau dar nu pot. Alerg cativa metri si apoi ma opresc … le spun despre genunchi si ii vad pe toti schimband incurajarile din “hai cu noi” in “nu forta, sa nu faci mai rau!”. Oana ma priveste cu ochii aceeia materni si ma incurajeaza:  “Andreea mai ai 12km, daca mergi termini sub 5:00, e mare lucru. Hai, nu te descuraja!”

Raman pe loc in timp ce ii privesc plecand mai departe. Ma uit la ceas si fac un calcul. Daca merg cu 7km/h ma asteapta inca o ora si 40 de minute de “au”, “vai”, si incrancenare.

Kilometru 35: Te doare cand mergi nu? Da.  Si te doare cand alergi nu? Da. Daca e tot aia nu mai bine alergi?... Daca alergi scapi mai repede!...  Da, buna idee, sa se termine repede!

Alerg pentru ca nu mai suport monotonia, durerea fiecarui pas si frigul. In reprizele astea de mers alert aproape ca am inghetat, si cu cat imi e mai frig, cu atat mi se pare ca genunchiul de vine si mai inflexibil. La kilometrul 35 (chiar aproape de Piata Constitutiei) ma asteapta cei dragi si – slava cerului – un tub de crema analgezica/antiinflamatoare pentru articulatii care devine centrul motivatiei mele. In mod realist nu poate un pic de medicament sa salveze instant un genunchi razvratit, dar nu a spus nimeni ca mai aveam o doza de realism la purtator :).  Alerg mai repede doar ca sa pun mana pe crema aceea mentolata …doar asta mai sper, doar la asta ma mai gandesc.

In Piata ma asteapta grupati atat “gasca de suport Andreea” (Alex, Andra, matusa minune Dutica) cat si prietenii de alergare din Tineretului care au constientizat surprinsi ca o sustin pe aceeasi “Andreea”:).  Dutica este prima care ma intampina, si alearga din nou pe langa mine… imaginea ei ma face sa zambesc desi nu prea mai aveam resurse pentru asa ceva. Zambetul mi se opreste brusc atunci cand incetinesc si simt din plin durerea in genunchi. Strig cu disperare dupa gel, nu mai vad, nu mai vreau nimic altceva decat tubul acela minune …. Dau cu generozitate pe ambii genunchi (sa fie) si pornesc incet mai departe. Mai sunt 7km ….asta ar fi un moment bun sa renunt….dar am uitat ca aveam si optiunea asta.  

Kilometru 37: Gata, alerg pana la dunga aia facuta de umbra …sunt 100 de metri. Ce sunt 100 de metri? E jumatate din lungimea unei sali de atletism din copilarie. Jumatate! E nimic … Alerg pana acolo si apoi mai merg un pic. E frig…

Daca a fost un moment in viata mea in care sa fiu mai constienta de fiecare centimetru si sa compar fiecare distanta intre copacul x si masina y cu “o amarata de tura de pista” sau “un bazin mic de inot” sau “cat distanta de elan de la o saritura in inaltime” atunci nu imi amintesc.  Ma pacalesc singura sa mai alerg macar cate 20-30 de metri pentru ca vreau sa se termine totul mai repede.  Imi simt mainile de gheata, uneori am pielea de gaina si tremur de frig. 

Kilometrul 38: Lumea toata ne parea, o portocala, eram doi copii ce’aveau, o portocala.

Printre zecile de intrebari cu “ce” si “de ce”, singura bucurie este oprirea la punctul de alimentare de la calea Victoriei unde mananc cea mai buna portocala din acest univers. Rece, dulce, acra, zemoasa …cea mai buna portocala EVER! :)

Kilometru 39: “Hai ca si noua ne e greu, hai cu noi”.  Da, si lor le e greu … trebuie sa mai alerg cu ei. Mi-e frig …Ma doare atat de tare …Trebuie sa mai alerg. Hai … 3km, o tura de lac. O tura de lac. O tura de lac. O tura de lac. O tura de lac

Pe calea Victoriei ma intanlesc cu grupul pentru 4:30. Este un grup maricel dar foarte tacut – cred ca toti se simt destul de rau. La carma se afla “domn profesor” Serban Damian care pare cel mai atent dintre toti pacemakerii de pana atunci. La fiecare 10 pasi se intoarce in spate sa nu piarda cate un “copil” (cred ca si riscul de ratacire era cel mai mare, acum la capatul extrem al oboselii :) ) iar cativa alergatori mai “proaspeti” de langa el tin ritmul la incurajari “Mai e o tura de lac”, “mai e atat de putin”, “uite, kilometrul 40”.

Ma alatur grupului si fac un ultim efort de a alerga. Stiu ca fara ei agonia mea s-ar mai prelungi cel putin cu 10-15 minute. Sunt tacuta (ceva necaracteristic :)) asa ca nici nu imi fac simtita prezenta. De peste Dambovita se aud incurajari cu “Hai Andrreeeeeaaaaa” – intorc capul si il vad pe fratele meu alaturi de sotia lui foate insarcinata :). Sunt aici, nu pot sa cred ca sunt aici sa ma incurajeze! Ma intorc catre grup si ii lamuresc – eu sunt Andreea :). Ma cunosc, cica. Multi dintre ei stiu cine sunt desi eu sunt prea rupta ca sa imi amintesc daca ii stiu de undeva. Nu le stiu numele si imi pare tare rau :(

Kilometru 41: Mana celui care m-a taraste catre finish e calda … “Mai ai un kilometru. Tu stii ce e aia un kilometru? Uite, dupa semaforu asta e o curba si ai terminat”. Da, un kilometru…dar mi-a dat drumul la mana…nu pot singura un kilometru …e prea mult …

Am alergat alaturi de cei de la 4:30 pana la ultimul kilometru cand am simtit ca nu mai am de unde sa mai scot determinarea si indarjirea necesara pentru a mai alerga. La acest ultim punct de alimentare gasesc cea mai surprinzatoare grupare de sustinatori. Nu am cum sa va descriu ce am gasit aici. Orice cuvant, orice imagine nu ar putea descrie cat de mult a contat. Un grup de alergatori (deja cu medaliile la gat) s-a asezat in acest punct strategic (la km 41 cel mai probabil suntem toti niste mumii) cu fluiere, vuvuzele, si tot felul de zanganele care faceau un zgomot de nedescris.  Grupul asta de nebuni lua fiecare alergator in parte si il impingea, tragea, incuraja cateva sute de metri. Pe fiecare in parte!

In ciuda starii mele de “inecat corabii” zambesc cu gura pana la urechi. Unul dintre ei ma ia de mana si incepe efectiv sa ma traga dupa el. Mana lui este fierbinte in contrast cu mainile mele absolut inghetate si vorbele lui storc ultima picatura de putere din mine. Alerg impreuna cu el. Ma ajuta sa vizualizez linia de finish, imi spune ca mai e atat de putin. Alearga cu mine pana aproape de parcul Izvor si apoi imi da drumul pentru a incuraja alti alergatori. De nepretuit!

Kilometrul 41 si un pic: dear, hai sa alergam impreuna”. Alergam impreuna… “Uite se vede linia de finish” … Se vede linia …da, uite … am reusit …

De indata ce sunt iar pe cont propriu incep sa merg. La gura de metrou ma asteapta Andra, incearca sa ma tina de vorba dar constientizeaza ca nu are cu cine. Nu mai am nici un cuvant in repertoriu (desi acum am reusit sa scriu peste 3500 la acest articol, he he :) ). Nu cedeaza si merge pe langa mine pana aproape de linia de finish. Acum vad finalul si stiu ca am reusit. Arunc un ochi pe margine – grupul de suport Andreea s-a marit si mai mult. E o gasca imensa si de dragul lor alerg din nou privind catre ceas… e trecut de 4:30 dar daca scad intarzierea de la strat timpul net va fi sub 4 ore si 30 de minute. E aproape o minune ca am reusit!

Kilometrul 42: Fir’ar sa fie ca am spus ca nu o sa plang! Bine, fie, doar lacrima asta si gata! 

 

Tags: 

Comentarii

Felicitari! Minunat articolul,multumesc! Alerg de aproape 1 an si stiu in mare parte ce inseamna tot ceea ce ai descris in acesta postare. Felicitari inca o data pentru curaj si determinare. Keep running!

Bineinteles ca se lasa cu 'keep running' - peste 2 saptamani ma asteapta Maratonul din Amsterdam :) - Multumesc de incurajari

felicitari, Andreea!

Cred ca ne-am intalnit si pe drum, dar eram prea accidentati sa ne salutam :))
Am alergat cu pacerii de 4:00 pana la km 30, apoi am ramas in spate, m-au prins cei de 4:15, pt ca dupa 1km alergat cu ei sa-mi cedeze o coapsa, crampe groaznice, intins pe asfalt, iar dupa 3-4 minute a trebuit sa continui in ritm mai mult de mers. Am terminat putin sub 4:28

La urmatorul o sa fie bine pentru amandoi

Cosmin, e foarte probabil sa ne fi zarit, doar ca la momentul acela era amandoi prea prastie ca sa mai stim cum ne cheama. :) Sunt sigura ca la anul va fi mai bine pentru amandoi :)

Felicitari Andreea ! Important este ca ai avut forta sa termini ! Lasa timpii, vei avea alte sanse sa cobori sub 4 ore. Recuperare rapida si cursa frumoasa la Amsterdam. Profita de atmosfera din oras si alearga de placere. Cand te-am vazut aproape de Piata Constitutiei mergand am sperat sa citesc totusi povestea primului tau maraton terminat si uite ca ai reusit.

Dragos, merci si felicitari pentru semi :). Poate la urmatorul imi tii companie la 42!

Buna Andreea,
Am facut parte din grupul de nebuni de la kilometrul 41 :). Ma bucur ca ti-am fost de folos, sa stii ca mainile noastre erau calde si de la "give me five!" :).
Am incercat sa aducem la MIB putin din atmosfera maratoanelor de afara la care a tot participat grupul nostru, daca am reusit macar partial, ne bucuram, sper ca si alte grupuri/asociatii de alergatori sa se alature initiativei noastre.

Felicitari pentru realizare, cu siguranta data viitoare va fi mai bine pentru ca stii deja ca poti!

Iulian. Nu pot decat sa multumesc inca o data - si tie si echipei Traiesc Sanatos pentru ideea absolut geniala! 

Extraordinara poveste, cine termina un maraton chiar este un supererou! Multa bafta la Amsterdam, unde este vointa orice este posibil! Citind despre astfel de experiente, chiar ca iti vine sa iesi pe usa si sa te tot duci :)

Multumesc George, deocamdata sunt inca in "recuperare" dar sper ca la Amsterdam voi putea sa alerg :)

Andreea, felicitari pentru cursa! M-am regasit in multe paragrafe din articolul tau, fiind si la mine primul maraton. Imi pare rau ca ti-a cedat genunchiul in timpul alergarii. Cred ca asa ai aflat cat de ambitioasa esti cand iti doresti ceva cu adevarat :). Ma consider o norocoasa ca nu mi s-a intamplat la fel; nu stiu daca as fi avut aceeasi forta ca tine sa termin cursa. Pentru asta esti de admirat :). Si eu le multumesc sustinatorilor de la km 41, au fost extraordinari.

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.