4km cu picioarele si 38 …altfel. Povestea maratonului de la Amsterdam

La cateva zile dupa ce am terminat primul meu maraton (povestea aici), dupa ce au mai trecut emotiile, si endorfinele, si febra musculara :) am inceput sa ma intreb daca nu as fi putut sa fac lucrurile mai bine, daca nu cumva un pic mai multa pregatire mentala ar fi schimbat intreaga desfasurare de …”au si aoleu”. Simteam ca povetea cu genunchiul buclucas de la km 30 nu era reprezentativa pentru munca depusa un an intreg. Primul meu maraton trebuia sa fie mai vesel, mai conform cu planul, mai undeva pe la 4:15 daca nu chiar pe la un timp final de 4:00. Fir’ar … nu mai pot sa am un alt prim maraton? :)

Desi nu ma simteam nicidecum refacuta, m-am bucurat ca instinctul meu de autoconservare este cam imbatat cu endorfine si m-am imbarcat catre Amsterdam cu destinatia “maratonul numarul 2, la doar 2 saptamani distanta …  “REVANSA” (povestea cu inscrierea la Amsteram TCS marathon aici)

Am plecat de la premisa ca acest al 2 le-a maraton va fi altfel. Pentru simplul fapt ca acum sunt altfel. Acum stiu ca pot, chiar daca doare ca naiba, chiar daca genunchiul se blocheaza cu totul si trebuie sa il car dupa mine, chiar daca trebuie sa topai intr-un picior 12km. Am facut nebunia asta o data, si a 2 a oara va fi si mai bine pentru ca STIU ca va fi cumplit de greu si ca sunt o alergatoare suficient de incapatanata ca sa trec peste asta.

Asadar … Andreea vs. Maratonul. Runda 2.

Planul: Nu trag la 4:00 din nou. E stupid, nu sunt acolo inca. Inima mea este, dar nu e suficient, si in plus vreau sa ma bucur de restul vacantei eventual pe propriile picioare. Asadar, 4:15 ma va multumi – cu 14 minute mai bine ca primul maraton, intr-un ritm care (teoretic) nu poate sa imi puna probleme. Termin la 4:15, ma intorc la hotel, dorm un pic, mananc ceva bun si apoi ma apuc de vizitat orasul. Ah …si planul B … daca nu merge, din orice motiv, inchid pravalia si gata! Abandonez si ma duc sa ma distrez cu prietenii caci vor mai fi alte motive de revansa. Clar, da? :)

In drum spre linia de start incerc sa ma energizez cu tot zen-ul de prin univers. Vrabiutele canta,  soarele straluceste (nu prea, de fapt era cam foarte frig), orasul asta e superb si urmeaza sa il vizitez intr-un mod inedit, iar facebook-ul e plin de citate inspirationale. Cel mai important citat, cel pe care incerc sa mi-l induc in subconstient este acela faimos cu “In a marathon, I ran the first 10 miles with my feet, the next 10 miles with my mind and the other 6 with my heart” (In maraton, alerg primii 16km cu corpul, urmatorii 16km cu mintea, iar ultimii km ii alerg cu inima).  Cam asa a fost si la primul meu maraton, asa ca acum sunt pregatita. S-ar putea sa se strice sarbatoarea din nou undeva pe la km 30. Genunchiul ar putea sa ma supere, sau cine stie ce altceva se mai poate intampla. Dar va fi ok, voi alerga ultimii km cu inima. Clar, da? :)

Intrarea in stadionul olimpic din Amsterdam ma aprinde pur si simplu. Am atata chef de alergat ca imi vine sa iau startul inainte, sa incep o data si o data, sa musc cu pofta din asfalt la fiecare pas! Voi povesti in alt articol cat de perfect, ireprosabil, minunat a fost acest maraton din punctul de vedere al organizarii, al zecilor de mii de suporteri si al crezulul general ca in acea zi intreg orasul iti apartine tie – alergatorul. Voi spune acum doar ca startul de la acest maraton a fost cel mai emotionant start din intreaga mea cariera. Cu 14 mii de maratonisti (au fost 42.000 de alergatori la toate probele) nerabdatori si mii de suporteri aplaudand in tribune in ritmul muzicii. Pur si simplu minunat!

3, 2, 1 … Hai, sa dam drumul la petrecere :)!

Primii kilometri ma poarta printr-un parc imens, si ma incarca cu energia miilor de suporteri. Alerg in ritmul impus in varianta aproape zen, si ma bucur de fiecare crampei de lac, iarba si pamant.  La kilometrul 4 ma surprinde un sentiment ciudat… o usoara amorteala la genunchiul drept imi creaza un moment de deja-vu. Este amorteala care mi-a cuprins genunchiul chiar inainte de acesta sa se blocheze complet undeva la km 30 la primul maraton.

Stai putin. Nu nu, stai asa un pic! Cum ramane cu “Am alergat primii 16km cu picioarele, urmatorii cu mintea si ultimii cu inima”? Suntem la km 4. Oh, nu …nu se poate!! Suntem la kilometrul 4. La P.A.T.R.U … mai am dreptul la cel putin 12km de alergare fara dureri! Hai, macar 10, hai macar 6 sa fie un 10k complet facut fara probleme. Nu se poate, ai inteles!!?? 

Genuchiul meu pare indiferent la acest monolog.  Dupa cele cateva secunde de negare m-a loveste din plin certitudinea situatiei. Genunchiul meu nu s-a refacut dupa accidentarea/ problema de la ultima cursa. Sau poate e ceva grav si trebuia dus la un consult. Nu il voi putea pacali, stiu bine ca ma asteapta in cel mai fericit caz dureri din ce in ce mai mari si in cel mai rau caz un blocaj total al genunchiului. Si acum vorbim de inca 38 de kilometri!

Sunt inca in prima parte a traseului si foarte aproape de zona de start, un loc potrivit pentru a aplica planul B si a pleca la hotel. Incerc sa fac cateva miscari de dezmortire – pasul strengarului, genunchii la piept, ceva rotiri de genunchi in timp ce procesez situatia. Doare, dar genunchiul e inca ascultator. Hai sa mai alerg putin, si vad mai tarziu :)

Ajung la muzeul Rijk – cel mai mare muzeu din Amsterdam, iar traseul nostru trece in mod incredibil PRIN muzeu. Atmosfera de acolo te imbata pur si simplu! Miile de suporteri si turisti ne aplauda si ne incurajeaza, langa muzeu canta pentru noi o fanfara, iar alergatorii de langa mine zambesc cu gura pana la urechi. Este momentul in care decid ca nu voi rata aceasta “petrecere” pentru nimic in lume. Stiu ca va fi greu sa termin maratonul asta daca genunchiul mi se blocheaza de tot dar vreau sa experimentez nebunia asta. Vreau sa termin cei 42 de km in aplauzele miilor de suporteri pe stadion, cine stie cand voi mai avea asa o ocazie! Vreau sa primesc medalia, vreau sa ma bucur de fiecare zambet, si acord muzical, si banner cu citate inspirationale.

Asadar, hai sa punem la punct planul C:

-          Obiectiv: Sa termin acest maraton.

-          Resurse: 2 pastile cu saruri, 2 patratele de fructoza si in mod miraculos o pastila de ibuprofen pe care decisesem sa o iau cu mine in ultimul moment de dimineata (“sa fie”). Nu stiu daca va avea un efect dar merita incercat

-          Principii: Oricat de incet alerg trebuie sa nu ma opresc. La maratonul trecut opririle au inrautatit situatia facandu-mi genunchiul si mai rigid pe masura ce ma “raceam”. Si cumva, trebuie sa incerc sa evit momentul acela de blocaj total. Oricat de mult doare, daca pot sa indoi genunchiul voi ajunge la linia de finish.

Am luat pastila cu ibuprofen la urmatorul punct de alimentare (km 10), stiind ca orice ameliorare ar putea aparea abia dupa 45-50 de minute. Pana atunci … trebuie sa ma inteleg cu genunchiul meu fara anestezie :)

Incercand sa tin sub control durerea si amorteala, la fiecare 5-600 de metri fac ceva exercitii: pasul strengarului, ridicari de genunchi la piept, scuturat de picioare, masat genunchiul. Pare sa ajute, cel putin pentru cateva minute si incep sa cred ca am sanse sa pacalesc situatia cumva. Intr-un moment de amuzament realizez ca nu ma doare genunchiul atunci cand inaintez in pasul strengarului (a.k.a sarituri brat/ picior opus), asa ca as putea sa fac tot maratonul astfel. Nu ar fi tare? Cred ca as intra in cartea recordurilor cu treaba asta :)

Incerc sa ma concentrez foarte mult pe tot ce se petrece in jur. Multumesc fiecarui suporter care ma incurajeaza, cant in ritmul muzicii atunci cand trec pe langa punctele cu dj (au fost foarte multe :) ), privesc ratustele de pe canalele din Amsterdam, casele plutitoare si campurile pline de verde din suburbii. Kilometrii trec greu, iar undeva pe la Km 20 incep sa simt ca durerea mocnita din genuchi mi se pune pe suflet. Sunt in mod cert undeva pe la capatul pozitivismului, sunt gata sa o dau in ganduri ce rezoneaza cu “Plumb” si “Flori de Mucigai”. Ma doare, m-am saturat de admirat si zambit si pacalit creerul! Ma doare asa ca e momentul sa scot ultima solutie – lista cu minciunele/ promisuni la care apelezi atunci cand vrei sa te convingi ca “mai e numai un pic si gata”:

Mi-as promite ca nu mai fac asa ceva niciodata dar am trecut de mult de faza in care as mai crede pentru o secunda asa ceva. Chiar si in momentele astea iubesc alergarea.

Mi-as promite ca abandonez cursa la urmatorul punct de alimentare dar sunt sigura ca o sa ma doara si mai tare treaba asta.  Asa ca imi promit singurul lucru logic si cat de cat acceptabil – un control la un ortoped de indata ce ajung acasa. Ai auzit genunchiul meu drag? Te duc la specialist, dar acum hai sa terminam cursa asta, ce zici?

Incep sa alerg mai incet dar nu ma opresc, doar asa mi-am promis! La fiecare punct de alimentare beau, mananc, si trec prin tot ritualul de dezmortire.  Energia e cam pe duca dar apoi explodeaza din senin la km 28, atunci cand trec printr-o zona pur si simplu magica: Un dj cocotat pe o masina invarte la platane chiar la trecerea pe sub o autostrada. In jurul lui sunt cateva sute de sustinatori care par sa danseze ca in club in ritmul muzicii ce rasuna cu ecou. Toata lumea bate cu ce are la indemana (sticle de plastic, cartoane, umbrele) intr-un ritm aproape ritualic, gen “hai sa batem din tobe in timp ce tu treci peste carbuni incinsi” asa ca mi se face pur si simplu pielea de gaina. Ecoul inca rasuna cu acordurile melodiei cateva zeci de metri (Infinity – Guru Josh Project) iar eu parca am renascut. Sunt obosita dar parca am din nou chef de alergat, si cumva parca nici nu ma mai doare genunchilul prea tare – ibuprofenul si-a facut efectul dar nu am observat pana acum.

A venit kilometrul 32. Mai am 10km. Imi propun sa imi schimb putin pespectiva. Sa presupunem ca nu sunt la un maraton ci la un triatlon, unul olimpic. Asadar mai am 10km – tocmai am terminat proba de inot si bicicleta si mai am doar 10km de alergat pana la finish. Asta e momentul meu de fericire, de usurare – la triatlon  cand pun bicicleta inapoi in  tranzitie si stiu ca “am scapat” m-a lovesc de obicei endorfinele – de aici e “simplu” caci alergarea e proba mea preferata. Asadar, sunt la triatlon, muschii mei sunt obositi dar nu terminati, si mai sunt doar 10km care ma despart de un nou finish.

Imi scot castile din buzunar si dau drumul la muzica. Dau volumul la maxim, intind pasul si incep sa alerg cu pofta in timp ce fredonez cu voce tare acordurile melodiilor din playlistul meu intitulat “run crazy” (candva voi publica lista cu muzica “de fugit nebuneste” pe site :) ).

 Intermezzo – atunci cand fredonez cu voce tare incerc pe cat posibil sa nu raman in jurul unei singure persoane pe care sa o inebunesc cu acordurile mele gafaite. Sunt mereu in miscare si in depasiri…asta ma forteaza sa alerg mai repede si imi usureaza constiinta – nu vreau sa deranjez pe cei din jur mai mult de maxim 2-3 secunde de caciula :). Sa faceti si voi la fel, da??

Au urmat 10km de vis. Am alergat din ce in ce mai repede. Am cantat, am dansat in portiunile cu urcari. Am incercat sa depasesc fiecare fata din raza vizuala pentru a ma motiva sa nu incetinesc. Am zambit atunci cand m-am intanlit cu prietenii la km 38 si am incurajat alti alergatori care pareau la limita puterilor pe ultimii km. Am alergat cu bucurie, cu pofta si cu entuziasm. Asa da!

Inainte de a intra in stadionul olimpic am oprit muzica si mi-am dat jos castile din urechi. Am trait cu fiecare simt, cu fiecare por energia incredibila de la finish – muzica, oamenii, suporterii, voluntarii. Mi-am primit cu mandrie medalia si mi-am sters lacrimile din ochi (nici de data asta nu am putut sa le pun lacat, e clar …sunt o sensibiloasa :) ).  Am privit catre ceas – 4 ore 14 minute si 8 secunde – conform planului!

Contrar asteptarilor initiale, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea “din strada”.  Intr-un final am alergat doar 4km cu picioarele, 24 cu indarjirea si incapatanarea, 4 cu ibiprofenul si ultimii 10km cu voie buna, muzica si un pic de pacaleala mintala. A functionat!

 Acum urmeaza ultima parte din planul C – conform promisiunii, am de dus la bun sfarsit o repriza mai serioasa de repaos/ refacere si o vizita la medic. Sunt sifonata bine dupa aceste 2 maratoane, dar vorba unui alt citat inspirational: “durerea trece si medalia ramane”. Iat-o, si iata mai jos si rezultatele :)

 

 

 

Tags: 

Comentarii

Esti foarte tare! Felicitari si la cat mai multe maratoane facute cu voie buna! :)

Superb si aproape ireal! Nu ma gandeam ca e posibil sa alergi chiar mai repede decat in primul :) felicitari, recuperare rapida si "la mai mare"!

Multumesc George, eu totusi m-am antrenat tot anul pentru 4:00 asa ca 4:15 nu era asa o surpriza, iar 4:29 (timpul de la primul maraton) era in mod cert foarte usor de inbunatatit. Ma bucur si eu de rezultat, desi ma resimt un pic dupa aceste 2 maratoane. E timpul pentru un pic de "vacanta" :)

Poate ca nu e o surpriza, dar doua maratoane la un interval atat de scurt de timp nu-s la indemana oricui. Nu e ca si cum ai alerga doua curse de 5000 de metri ca sa-ti poti propune sa obtii un timp mai bun :) dar in asemenea atmosfera cum e cea pe care ai descris-o, chiar ca gasesti lucruri care sa te motiveze.

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.