Fara Asfalt - o altfel de poveste

Unele curse nu se uita niciodata. Fie pentru ca sunt din seria “prima oara” (Fara asfalt a fost primul meu triatlon acum 2 ani), pentru ca sunt speciale (cursa de anul trecut mi-a aratat cum arata progresul) sau pentru ca iti aduc in dar o cazatura ca in povesti numai buna de povestit nepotilor la gura sobei. Sloganul Fara Asfalt este “intra in poveste”, iar cursa de anul acesta a fost pentru mine una in care, precum Harap Alb, a trebuit sa ma dau de 3 ori peste cap (la propriu) si sa mananc jaratec (la figurat) pentru a ajunge la finish.

 

A fost o data, ca niciodata

Fara Asfalt ar putea fi cursa ideala. Imi ard palmele si picioarele de nerabdare, am un sentiment bun in legatura cu prima proba - inotul. Simt, stiu … stiu ca o sa fac o treaba buna, am muncit mult o iarna intreaga si astazi, la inceputul oficial al sezonului de tri, e vremea recoltei. Dar … socoteala de acasa, ha ha ha …

3, 2, 1 start. Bag capul in apa cu indarjire si trag din brate ca sa scap de buluceala initiala. Surprinzator traseul nu este prea aglomerat asa ca reusesc sa imi gasesc usor ceva spatiu liber. Apoi ma loveste intelepciunea si imi amintesc ca nu e bine sa fiu prea singura in apa, caci la inot exista un avantaj real atunci cand stai in spatele altui concurent (la plasa). Arunc un ochi pe sub apa si zaresc picioarele unui coleg. Are costum de neopren nergu cu galben, zici ca e costum facut special pentru mine sa il pot urmari.  Ma plasez in lateral (pozitie de stat la plasa cu mai putine riscuri decat cea in care stai chiar la calcaie asteptand sa iti iei o lovitura in mandibula) si incep sa trag bine din tot. Imi place, zau … e asa de fain inotul in mare, razele soarelui stralucesc, apa e calduta, valurile sunt acceptabile, iar eu inot in mod cert destul de rapid. Game on!           

A trecut rapid aceasta proba, este incredibil…am fost atat de atenta la cei din jur si la ritm incat nu am avut nici un moment timp sa ma gandesc ca e  greu sau ca e lung sau ca plutesc in apa adanca de cateva zeci de metri. Duse sunt zilele acelea de panica din anii trecuti! Ajung la mal incredibil de relaxata dupa 22 de minute (1.1km pe GPS), al 7 lea timp la feminin (inclusiv elitele).

In tranzitie ma descurc ca de obicei destul de prost. Pana fac eu filozofia sosetei stangi, apoi a sosetei drepte, pana ma incalt, pana pun manusile si casca si ochelarii, aproape ca se termina triatlonul.

Urc pe bicicleta pentru prima data lipsita de emotiile acelea cu drobul de sare. Am muncit mult si la bicla in ultimul an si ma simt mai stapana pe situatie (ha, stati sa vedeti pana la capat, caci aceasta cursa are umor). Alaturi de mine este Tris, noua mea bicicleta de MTB. Din fericire, este bicicleta visurilor mele, din pacate, ne-am cunoscut abia in urma cu o saptamana asa ca nu am apucat sa stam prea mult de vorba. Aceasta cursa este un fel de “first date”, hai sa vedem daca la finalul ei ne indragostim una de alta.

Dau cu indarjire din pedale, trec (surprinzator) cu bine de portiunile tehnice din canion si din padure (zone in care anul trecut am mai si mers pe langa bicicleta) si zau ca aceasta cursa are din ce in ce mai multe sanse sa fie una memorabilia. Ce a fost mai greu a trecut, urmeaza zone mai usoare iar la alergare …ei la alergare incepe cu adevarat cursa pentru mine :).

Pe coborarea lunga din campurile cu maci si flori multicolore am inceput insa sa cred cu adevarat ca este ceva in neregula cu bicicleta mea. Simteam ca pur si simplu nu ma asculta si mi-a trecut prin minte ca poate are un defect la furca sau …pe undeva ca doar ce stiu eu despre asta? Cu Tris - apucasem sa fac o singura iesire de 20 de km, nu o cunosteam prea bine insa acum eram din ce in ce mai sigura ca nu se comporta asa cum ar trebui. Tris de ce nu ma asculti?  Am aruncat un ochi superficial in timp ce pedalam insa zau nici nu stiam dupa ce sa ma uit …in mod cert nu exista o sageata mare rosie care sa imi indice “Andreea, uite aici e problema”.

Poate totusi doar mi se pare, poate sunt eu prea miau mic? Pedalez in continuare, trec de crescatoria de struti, apoi urc putin un deal de langa lac. Incepe o scurta coborare pe un drum care nu prevestea nimic ciudat, iau un mic hop, trag de ghidon dar bicicleta nu reactioneaza si realizez ca traiectoria ma scoate de pe poteca si ma va arunca in lac, cam 3-4 metri mai jos intr-o rapa. Imi ia o fractiune de secunda (imi reposez mult chestia asta) sa trec peste socul initial si sa strang de frane – bicicleta se opreste brusc in rapa, dar apoi ma rastorn cu tot cu ea in lateral. Urmeaza … pff…ce sa zic ca urmeaza? Un moment din ala in care mi-am vazut membrele zburand pe langa mine, am vazut albastrul cerului si verdele pamantul perindandu-se  in raza mea vizuala in mod succesiv: verde, albastru, verde albastu, negru, roz, pasarele, stelute mov, etc.  Cateva piruete gratioase mai tarziu ma opresc intr-un tufis de pe malul lacului cu bicicleta peste mine …noroc ca nu are 14kg ca predecesoarea. Vestea buna e ca m-am oprit, vestea proasta e ca tufisul era plin de spini. Vestea buna e ca la baza lui erau cateva plante care mi-au atenuat caderea, ce pacat insa ca erau urzici. Pff … cursa asta are umor, zau :)

Sunt in stare de soc. Da …asta trebuie sa fie. Nu imi vine sa cred … nu pot sa cred ca tocmai am patit asta. Cum e posibil sa se intample asta? Sunt in tufe, intr-o pozitie ce imi aminteste de jocurile din copilarie cu “matele incurcate” si iau totul pe prioritati. Prioritatea unu: “auuuuuuuuuuuuu”. Prioritatea doi, imi scot o urzica prinsa intre piele si ceasul de la mana stanga. Eram plina de julituri si vanatai dar zau ca urzica aia ma termina psihic. Prioritatea 3, m-am tarat de sub bicicleta si m-am ridicat in picioare. Pot sa stau in picioare cu genunchii tremurand. Sunt in stare de soc…asta trebuie sa fie, caci nu sunt capabila sa ma misc sau sa gandesc. Pur si simplu privesc catre genunchii zgariati cateva zeci de secunde.  Ma trezeste stigatul unui coleg de sus din deal. M-a vazut in rapa, a pus frana brusc si ma intreaba daca sunt bine. Strig “da, du-te, sunt ok” si imi ridic ochii de la genunchi. Hai … aduna-te!!

Ma bag in tufe dupa bicicleta. O apuc de o pedala si o tarasc in sus pe deal, zau ca tufisul ala nu vrea sa ii mai dea drumul. Reusesc sa ajung inapoi pe poteca si intr-un moment de stupizenie maxima decid sa ma urc pe bicicleta fara sa ii fac o inspectie. Cumva vroiam sa plec de acolo cat mai repede, sa scap :). Urc pe bicicleta, dau cateva pedale si cad din nou, de data asta e doar o alunecare minora.  Bai, ce se intampla???? Abia atunci imi dau seama ca bicicleta mea a fost un pic … reamenajata de aventura noastra din tufe. Roata e descentrata, ghidonul e rasucit la un unchi nefiresc, manetele din dreapta sunt date peste cap.  Mmmmm deci … nu stiu cum ajung eu inapoi in tranzitie.

Merg pe langa bicicleta cu un aer resemnat. Daca as avea telefon as suna dupa Alex sa ma recupereze, asa insa sunt pe cont propriu. Cateva colege si colegi ma incurajeaza ca nu mai e mult pana la punctul de alimentare si poate gasim acolo asistenta tehnica. Eu insa ma simt inca naucita, nu imi explic acea cazatura, nu inteleg cum a fost posibil asa ceva. Poate chiar nu e sportul asta de mine, poate chiar e momentul sa accept asta.   Nu stiam atunci, am aflat abia in tranzitie, ca avusesem pana la roata din fata. A fost genul acela de pana mai putin evidenta, iar eu nu am recunoscut semnele atunci cand bicicleta a devenit din ce in ce mai instabila.  Asa poate se explica acea cazatura. Poate …

Ma plimb agale pe langa bicla in plin dialog interior, incercand sa imi raspund la toate “de ce-urile” posibile si ce imi aud urechile? Un triatlonist ne(re)cunoscut imi striga din toti rarunchii “Hai Andreea, ai zis pe blog ca anul asta e anul bicicletei, ce faci?”. Ha, ha, ha …v-am zis eu ca aceasta cursa are umor? Ma urc fara tragere de inima pe bicicleta si pedalez cu grija, asa cu ghidonul stramb si roata semi dezumflata, macar sa scap mai repede de toata povestea asta. 

Ajung intr-un final la punctul de alimentare. Nu exista asistenta tehnica insa baietii de acolo incearca sa ma ajute prin metoda “forta bruta”. Trag de ghidon si de manete pana cand le indreapta cat de cat si ma incurajeaza sa ii dau bice caci traseul nu mai e atat de tehnic si nu mai am decat cativa kilometri pana la tranzitie.  Le spun ca nu mai am de gand sa termin cursa o data ce ajung in 2 Mai iar reactia lor ma trezeste. Se uita cu o privire neingaduitoare, cum adica sa renunti, de ce sa renunti, nu exista asa ceva! Mi se face brusc rusine - am scapat, sunt aici, mai am 5km de pedalat si eu vreau sa renunt, iar oamenii astia stau in soare de dimineata ca sa ma ajute pe mine si eu … eu vreau sa renunt. Pffff….

Le multumesc pentru tot si plec pe ultimii kilometri. Nu mai am incredere in bicicleta ca sa merg cu viteza, iar pe mine ma cam dor tot felul de componente in urma saltului meu "tzukahara cu 3 intoarceri", insa incet incet se duc kilometri si ajung in tranzitie.

Imi zaresc "echipa de suport" si ma opresc sa stau de vorba cu ei, le povestesc ce s-a intamplat si le spun ca ma duc totusi sa fac si alergarea ca sa imi iau medalia de la linia de finish.

Alerg incet pe faleza cu ochii catre mare si cer, in mod  ciudat sunt impacata cu tot ce s-a intamplat si nu mai sunt suparata,  nici pe mine, nici pe bicicleta. Sunt ok, a fost o pana, si apoi lipsa de experienta cu aceasta bicicleta, poate ca e genul de lucru care se intampla si la case mai mari. 

La alergare stau de vorba, incurajez, impart niste saruri minerale unui coleg aflat la ananghie si fac fiecare pas cu bucuria ca totusi voi termina aceasta cursa, o cursa care incepuse excelent si aproape se sfaramase intr-un lac de prin Dobrogea.

Pe ultmii metri ma intanlesc cu Cristi, un triatlonist cu care am mai pasit si in trecut peste linii de finish si decidem sa alergam inpreuna pana la final. Batem palma si zambim… triatlonul merita sa fie terminat cu un zambet. Intodeauna.

Timp final 3:01; locul 18 la general feminin si 2 in categorie (da, am si urcat pe podium, v-am tot spus ca aceasta cursa are umor).  Si am incalecat pe o sa, si v-am spus povestea mea. 

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.