De la “nu stiu” si “nu pot” la “Voi termina un Ironman”

Daca tot am anuntat in toate zarile (e scris in www “negru pe alb”…aici si aici) ca privesc catre terminarea unui Ironman in viitorul apropiat, poate ca merita sa povestesc si care au fost circumstantele in care am ajuns sa spun “pot sa fac asta” chiar daca nu stiam sa inot sau sa merg pe bicicleta, si nici la alergat nu parcursesem inca o distanta semnificativa.

Incep prin a lamuri (daca mai este cazul) ce este un Ironman. Este cea mai cunoscuta si poate cea mai dificila forma de triatlon, o cursa ce presupune realizarea secventiala a 3 probe de anduranta – fiecare in sine o provocare, fiecare necesitand multa rezistenta fizica si psihica: 3.8km de inot (cam 150 de bazine semi olmpice, desi la competitii se inoata de obicei in ape deschise, mare, lac, etc), 180 de kilometri de bicicleta (cam 3 sferturi din distanta de la Bucuresti la Constanta), si 42 de kilometri de alergare (adica un maraton intreg). Toate cele 3 probe trebuie terminate in aceeasi zi, si pentru a auzi la linia de finish cuvintele “You are an Inronman” trebuie sa te incadrezi in limita de 17 ore.

Suna nebunesc? Cu siguranta! Suna Imposibil? Uneori! Este dificil? Foarte! Marturie stau listele “subtirele” de oameni care au reusit sa faca asta… spre exemplu in Romania (din cate stiu eu) sunt doar 45 de oameni in familia Ironman, si atentie …doar o singura reprezentanta a sexului frumos :)!

Am luat Decizia (cu D mare, considerand importanta ei si modul cum mi-a redefinit prioritatile de atunci) in data de 22 Noiembrie 2012 pe o plaja infrigurata din Wellington – Noua Zeelanda… in urma unor coincidente care strigau din toate partile “Ironman” catre mine si pe fondul unei stari de spirit propice …eram la finalul unei calatorii de peste 40 de zile departe de casa, munca si griji cotidiene.

La momentul noiembrie 2012 eram - sa spunem - o  alergatoare “decenta” de curse lungi (5,6,10 sau 21 de kilometri) dar nu terminasem niciodata un maraton (42km). In sezonul de toamna 2012 reusisem in sfarsit sa termin cateva curse bunicele (semi sub 2 ore la Bucuresti International Marathon, locul 2 la Semi Comana) si simteam deja ca exista o legatura directa intre ”input” si “output”. Un prieten alergator mi-a spus o data de ce alearga. Mi-a marturisit ca simte cum in viata majoritatea lucrurilor depind in prea mare masura de altii si in prea mica masura de el (rezultatele la job, viata de familie, relatiile sociale), dar ca la alergat totul depinde numai de tine …esti singur cu un drum lung in fata ta ..si daca muncesti rezultatele se vor vedea! Cam asa simteam si eu atunci, si in mod natural, incepusem sa vreau sa “dau mai mult”, desi nu stiam ce este acest “mai mult” inca.

In acele zile “preludiu Ironman” ma plimbam prin partea indepartata a lumii: Australia si Noua Zeelanda. Ambele tari sunt … in caz ca nu stiti, poate cele mai importante tari pentru sportul triatlon .. Australia cel putin tine ocupat locul 1 la Ironman World Championships masculin timp de 6 ani consecutivi, iar sportul este la el acasa pe strazile din Sydney ..unde mii/ zeci de mii de oameni de toate varstele si “formele” se revarsa pe strazi/ faleza/ pentru o portie zilnica de sport.

In drmul cu avionul dintre Australia si Noua Zeelanda, zburand cu Air New Zeeland, cautam in ecranul de “entertainment” ceva film de vizualizat. Din varii motive nu am gasit nimic care sa ma multumeasca asa ca am dat la sectiunea “sport” unde mi-a atras atentia un reportaj de 50 de minute despre Ironman Cairns. Nu…nu mi-a atras atentia cuvantul “Ironman” pentru ca la acel moment nu stiam ce inseamna! Dar tocmai vizitasem orasul Cairns in Australia si mi-a placut idea de a revedea locurile acelea. M-am asezat confortabil si am apasat pe play.

Documentarul povestea “behind the scenes” detalii despre principalii actori de la editia anului 2012 de la Ironman Cairns – erau intervievati inainte, in timpul sau dupa cursa oameni “grei” ai industriei precum Chris McCormack sau Craig Alexander dar si …spre surprinderea mea …oameni cat de poate de obisnuiti care faceau ani de zile sacrificii pentru a ajunge si a termina o cursa ca aceea. Am cautat pe internet ulterior acel film pentru al revedea, dar nu l-am gasit. A fost insa un documentar excelent (cred ca ar fi placut oricui pentru ca imbina in mod fericit un pic de sport, cateva peisaje incredibile si un pic de reality show/ povesti inspirationale).  A fost  pentru mine o iintanlire neasteptata cu o noua idee. Cum ar fi ...daca ar fi … sa fac un Ironman?!

Vreau sa lamuresc lucrurile …era un gand din acela fugar, similar cu ideile nebunesti gen “ce cool ar fi sa ajung candva pe Luna”. La momentul acela ramasesem cu o impresie placuta despre acest nou sport, dar nu as fi putut duce mai departe asa ceva … mai ales in conditiile in care nu stiam sa inot sau sa merg (acceptabil) pe bicicleta. Poate ca totusi, as fi putut sa incerc un triatlon pe distante mai mici?? Nu eram inca sigura...

Atunci cand am aterizat in Auckland, Noua Zeelanda aproape ca si uitasem ideea cu pricina, dar culmea coincidentei, m-am ridicat de pe scaun sa cobor din avion si am observat ca la cateva scaune mai in fata era un domn la vre’o 50 de ani cu un tricou de “Ironman” pe el…Mama, ce coincidenta …omul asta avea pe el un tricou de competitie Ironman, exact ca oamenii aceia din film... Ciudat!

Au mai trecut cateva zile de atunci, petrecute prin orase aerisite, trasee montane si vulcani activi, gaisere, campuri de lava si alte atractii specifice Noii Zeelande. In tot acest timp am uitat complet de Ironman, triatlon, alergari si ….orice altceva…pentru ca traiam o forma extraordinara de “dolce far niente” undeva la mii de kilometri de tot si toate. In acea stare de spirit am inceput sa ma intreb ce voi face cand ma voi intoarce acasa din nou. Cum ma voi readapta la viata mea agitata si stresanta din Romania, cu ce invataminte ma voi intoarce si cat din “zen-ul” acesta va mai ramane cu mine pe partea cealalta de lume? Simteam ca sunt gata-gata sa invat o mantra importanta …era ceva acolo ...un fel de revelatie …dar nu puteam pur si simplu sa o articulez intr-o idee coerenta… Stiam un singur lucru: vroiam ca la finalul vacantei mele departe de cotidian sa “invat” ceva, sa gasesc o reteta care sa completeze puzzle-ul tuturor idealurilor mele de pana atunci.

Intr-una din ultimele zile acolo, in Wellington, am fost dusi de catre gazdele noastre la plaja Oriental Bay ca sa cascam ochii. Nu era ceea ce as numi eu o plaja adevarata. In primul rand in Wellington era frig (inceput de primavara) in noiembrie. In al 2 le-a rand batea un vant cumplit. Nu in ultimul rand, nu era cine stie ce chestie, pentru ca era o plaja foarte mica prin centrul orasului…un pic prea betonata si amenajata ca sa mai semene cu un crampei de natura.

Am ajuns insa acolo si m-am asezat pe iarba privind in larg si “procesand” un posibil raspuns la intrebarea mea cu “invatamintele experientei de aici”. Am observat atunci ca erau cativa oameni in larg inotand cam la 500 de metri de tarm. Mi-au atras atentia din 2 motive: apa era rece ca gheata si se aflau la distanta foarte mare de siguranta “pamantului sub picioare”. I-am privit ducandu-se si mai mult in larg si apoi strabatand distanta inapoi si m-am minunat de rezistenta lor … eu nu puteam la momentul ala sa inot nici un bazin de agrement de la un capat la altul, iar grupul asta depasise orice imaginatie de distanta in ochii mei.

Atunci cand au pasit pe tarm, la mai putin de cativa metri de mine, au inceput sa se ajute reciproc cu fermoarele de la “wetsuit” (de asta probabil nu inghetasera inca de frig!)  si sa vorbeasca intre ei despre cum le-a fost la antrenamentul asta. Vorbeau cu aerul acela de “cunoscator”...se vedea ca fac treaba asta de ceva timp si trebuie sa recunosc ca mi-au trezit admiratia. Cateva minute mai tarziu am auzit cuvantul magic, care ma urmarise undeva in subconstient in ultimele zile …oamenii se antrenau pentru Ironman Taupo, o cursa care urma sa aiba loc peste cateva luni acolo in Noua Zeelanda.

Nu stiu sa va spun ce s-a intamplat atunci, cine a spus ce cuvant, sau ce vant a miscat ce frunza, ce val a miscat ce fir de nisip, dar acolo, in momentul acela … am stiut ca trebuie sa fac si eu asta. Am simtit ca am gasit o piesa de puzzle pe care o cautam de mult, desi nu am stiut ce sa fac cu ea imediat. Cumva, decizia era luata, dar mintea mea refuzase pana atunci sa o accepte.

Acum insa stiam …ma voi intoarce acasa si voi face sportul o prioritate in viata mea. Nu, stai un pic, voi face sportul un al doilea job in viata mea….asa trebuie sa fie! Ma voi ocupa de sport cu aceeasi dedicare, rigoare si pasiune! Voi face loc in viata mea pentru asta …si daca va fi nevoie voi mai taia o bucata doua de perfectionism din viata de birou …oricum munceam prea mult …acum voi avea un motiv in plus sa fiu mai selectiva, mai porductiva …si mai rigroasa cu plecatul de la birou la ore decente.  Voi invata sa practic 2 sporturi noi, voi avea 2 noi motive de a fi sanatoasa, in buna forma fizica si binedispusa. Si voi indeplni ceva deosebit… intr-o zi voi trece si eu linia de finish si voi auzi cuvintele “You are an Ironman"!

Am gandit toate aceste lucruri in mai putin de 2-3 minute, stand pe nisip acolo pe o plaja friguroasa ..si in mod foarte ciudat … exact in acele minute Alex a decis sa imi faca o poza. Nu stia atunci, insa imortaliza o conversatie cruciala intre mine si …mine … asa ca acum stiti si voi ce reprezinta poza de la inceputul acestei postari :)

Din acel moment lucrurile au inceput sa se precipite…si … s-au aranjat singure printr-un sir de intamplari si coincidente care ma fac sa cred ca uneori Universul conspira in aceeasi directie. La doar 3 saptamani dupa intoarcerea acasa am mers la primul meu curs de inot (cu un super antrenor, triatlonist si el), o saptamana mai tarziu am inceput sa merg cativa kilometri prin parc pe bicicleta (o bicicleta, apropo, castigata in urma cu cateva luni la o tombola la care nici nu ma inscrisesem “benevol”) iar undeva pe la inceputul lui Ianuarie am cunoscut prin intermediul online-ului alti alergatori sau triatlonisti (Andrei Rosu, Alex Diaconu, etc)  oameni care…fara sa stie, si fara sa vrea …a dizolvat ultima mea urma de indoiala cu privire la decizia “Voi termina un Ironman”.

Azi, la cateva luni dupa acea zi friguroasa de “primavara in emisfera sudica” imi dreg febra musculara dupa o cursa offroad cu bicicleta prin padure (azi) si dupa un antrenament foarte complex de inot care ar echivala cu ceea ce faceau acei inotarori in Oriental Bay (ieri). In fiecare zi descopar ca nu exista “nu pot”, si ca sunt o groaza de oameni dispusi sa ma ajute ca sa ajung de la “o triatlonista incepatoare” la “o noua femeie din Romania care a terminat un Ironman”!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.