D.N.S. la Slanic Prahova, sau cum sa te accidentezi inainte de start

O ciclista impiedicata + zero tehnica de offroad + o salina  + intuneric = Love?  Ce se poate intampla daca decid sa merg la o cursa care este mult peste indeletnicirile mele,  in februarie, dupa o pauza de luni bune in care nu am iesit cu bicicleta in afara sufrageriei?

Pe mine simpla idee de MTB ma arunca intr-o stare de nervozitate si mini-panica. Adevarul este ca nu ma simt niciodata in suguranta pe bicicleta de offroad, iar miile de km de biciclit pe asfalt anul trecut nu par sa fi indulcit cu ceva sentimentele mele fata de hartoape, gropi si obstacole. Dar totusi am zis ca in 2015 ma fac “biciclista mah” asa ca trebuia sa incep de undeva …

Sambata dupa-amiaza m-am intors in Bucuresti dupa o calatorie pentru job. Eram atat de stresata ca urma sa merg in doar cateva ore la un concurs dificil de MTB fara pic de antrenament specific incat aproape ca am sarit din avion direct pe bicicleta. Ajunsa acasa, m-am schimbat si am scos bestia (Lucky, ha ha, ce nume potrivit!) din hibernare.  Mi-a luat cateva minute ca sa imi amintesc cum functioneaza schimbatoarele (un pic diferite fata de cursiera) insa am incheiat mica plimbare destul de relaxata. Se parea ca totusi mai stiu sa merg pe bicicleta desi statusem toata iarna pe home trainer. :)

Duminica insa starea mea de anxietate s-a amplificat. Imi este greu sa explic, insa simteam ca nu ar trebui sa merg la acest concurs si nu reuseam sa ma bucur de experienta. Trezitul de dimineata dupa o saptamana foarte solicitanta mi s-a parut inuman. Apoi m-am organizat in graba cu echipamentul (ca niciodata, de obicei eu pregatind totul pentru o cursa cu 1-2 zile inainte) si am plecat la drum cu o usoara intarziere. Am ajuns la Slanic Prahova cu doar cateva minute inainte de coborarea de grup in salina, iar in graba generala am uitat cateva obiecte  – ca de exemplu bateriile extra pentru luminile de pe bicicleta. Nu-i bai, ca doar ce iti trebuie lumina la un concurs sub pamant?

Am inceput lunga coborare in salina. Erau atatia ciclisti inghesuiti intr-un spatiu atat de mic, pe coborare in spirala, in semi-intuneric si pe o suprafata destul de alunecoasa incat m-am intrebat (a cata oara?) ce caut eu intr-un astfel de loc. Si ce caut eu pe MTB! Reusisem totusi sa cobor fara probleme deci poate ca nu mai sunt chiar asa de impiedicata (ha, wait for it!).

Toata gasca mea urma sa ia startul in mansa a 2 a, asa ca am privit primul start de pe margine si am mers cu “cersitul” ca sa gasim de pe la cunoscuti cateva baterii in plus. Nu am avut timp insa sa plec in recunoasterea traseului, dar crainicul spunea din 10 in 10 minute cat de grea si de tehnica este suprafata de rulaj (sarea este foarte alunecoasa, mai ales pe coborari) si avertiza cate persoane au cazut deja la prima mansa, cate si-au facut un tatuaj permanent in barba sau cot si cate s-au lepadat de MTB ca de necuratul :).Aaaaa …. minunat!

Cu cateva minute inainte de startul nostru (mansa 2), ma uit la Alex cu ochii ca de caprioara panicata si il rog sa mergem repede intr-o recunoastere: macar sa stiu la ce sa ma astept. Ne adunam cu inca cativa ciclisti si pornim incet pe bucla de 4km.Trec cu bine de primele coborari, de plat, de “nisipul de sare” si dau drumul la picioare pe urcare. Apoi intoarcem la punct fix (fara probleme, yey!) si incepem coborarea in serpentine. Coborasem si mai devreme pe aceasta spirala (atunci cand am intrat in mina) insa intre timp suprafata a devenit ca de sticla. In prima mansa ciclistii au “curatat” sarea si au transormat curbele intr-un mic patinoar. Aproape mi-a stat inima de spaima. Eu nu stiu sa cobor pe asa ceva!

Incercam sa cobor cat mai incet fara insa sa blochez franele. Nu puteam sa ma imaginez concurand peste cateva minute in asa conditii, cu alti ciclisti langa mine. In mintea mea se dadea o lupta destul de crancena intre ratiune (nu am nevoie de accidentare acum si oricum eu nu vreau sa fac MTB!) si incapatanare (nu vreau sa renunt, nu vreau un “DNS” - did not start - langa numele meu, si am multe de invatat din cursa asta!).

Exact pe ultima curba din coborare, in plina dezbatere interioara, m-am trezit pe jos in semi-intuneric. Nu am stiut ce s-a intamplat, am simtit doar o durere puternica la genunchiul stang si in incheieturile de la maini. Nu am apucat sa realizez ce se intampla, stiam doar ca trebuie sa ma dau urgent din calea ciclistilor care veneau de dupa curba. M-am tarat (la propriu) catre peretele de sare in timp ce Alex si ceilalti ciclisti din jur incercau sa dea bicicleta la o parte si sa avertizeze pe cei ce veneau dupa mine.

Am inceput sa plang. A fost ceva de necontrolat, nu vroiam sa fac show dar gandul ca m-am accidentat (pe moment mi s-a parut a fi destul de grav) m-a ingrozit. Intr-o secunda parca m-am si vazut stand luni de zile pe bara, facand fizioterapie si privind poze pe facebook de la cursele la care eu nu mai puteam sa particip. Am plans de frica ca nu voi mai putea sa fac triatlon. Pare stupid dar …asta a fost.

Am ramas cateva minute pe margine ca sa imi revin. Norocul a fost ca aveam pe mine foarte multe straturi de haine. In mina a fost cu mult mai frig decat anticipasem asa ca in timp ce asteptam startul nostru am pus si hainele de dupa concurs pe mine. Nu aveam de gand sa particip la fel de “infofolita”, insa am pastrat pentru recunoastere cele 2 perechi groase de pantaloni si manusile de iarna. Cu asta salvasem cateva randuri bune de piele, insa contuziile …ei contuziile s-au imprimat in piele si muschi :).  

Am decis (de fapt, ce mai era de decis?) ca nu voi lua startul. Am facut o vizita la paramedici (eu si alti peste 50 de participanti, din cate am auzit) unde am constatat ca sub stratul de haine lucurile nu erau atat de dramatice pe cat se simteau.  Genunchiul meu se umflase putin si se facuse usor mov, insa medicul de acolo m-a asigurat ca va da inapoi in cateva zile. Perfect …caci ma asteapta primul triatlon al anului in weekendul urmator. Asta daca mai gasesc curajul sa ma urc iar pe bicla! Pff…

Am ramas in mina pentru facut poze si incurajat. Oricum nu puteam sa ies la suprafata pe bicicleta cu genunchiul bandajat bine, aveam nevoie de transport la suprafata asa ca am profitat de atmosfera si am inhalat suficienti ioni de sare ca sa nu mai am nevoie de elecroliti in urmatoarele luni.

In incheiere, as vrea sa imi las un mesaj pentru viitor, in caz ca ma mananca pedalele sa ma mai inscriu la asa ceva vreodata: “Andreea, cand vei reciti articolul asta peste luni sau ani, te rog adu-ti aminte ca NU stii sa mergi pe MTB si nu mai fa prostii din astea, ok?! :) 

The end 

 

PS: multumesc pentru poze Marius Vamfir, Tudor Pop si Ciprian :)

Tags: 

Comentarii

Juganaru are scoala de MTB... cred ca ar trebui sa dam attend sa invatam niste practici..

Eu de emotie... cand mi-a zis Memo... baga pinion mai mare si sa urc toata rampa... am bagat foaie mai mare.. and guess what?... m-am impotmolit la baza si mi-au ars picioarele sa urc 5 metri...

Eu nu te las sa renunti! Ai energia si anduranta sa faci praf si o antilopa... si renunti ca n-ai curaj??? Asta se obtine in timp!
Andreea, capu sus! Ne vedem din nou in Salina cu ganduri mai optimiste!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.