Cel mai greu. Cel mai frumos. Cel mai nebun. Cel mai fericit triatlon.

Legenda spune ca…totul a plecat de la o idee nastrusnica a lui Razvan si Andrei despre un triatlon intre prieteni pe Transfagarasan. Au dat drumul pe facebook la o invitatie inchisa si l-au numit in gluma “triatlonul ilegal si imoral”. Presupunea inotul in lacul Vidraru (cine primea amenda castiga un bonus de 15 minute), pedalatul unui munte intreg pana la Balea si inapoi (cine savura o bere in loc de apa primea 7 minute bonus, parca asa imi amintesc…) si apoi alergarea unui semi-maraton pe langa lac si a 390 de trepte la final. Era o idee absolut nebuna, prea dureroasa pentru forma mea de atunci, dar am apreciat ca fusesem invitata, cineva chiar a crezut ca as fi putut sa il parcurg, desi proba cu berea m-ar fi tras semnificativ in jos :). Eu am lipsit, dar 7 barbati au venit intr-un weekend din 2014 la Vidraru si s-au apucat, metodic, de triatlonit conform “regulilor” stabilite prieteneste. Unul singur (da, doar unul!!) a si terminat “cursa” dupa 6 ore si a pus bazele legendei “Transfier”.

Un an mai tarziu, celor doi vinovati cu idea li s-a alaturat si Mihai, iar impreuna au decis sa faca din Transfier o cursa adevarata. Genul acela de cursa de neuitat si de neratat din calendarul romanesc. Premisele erau acolo: traseul, nebunia, legenda. Evident in aceasta cursa oficiala urmau sa lipseasca bonusurile cu amenzile si alcoolul, dar hei …nu le poti avea pe toate! :)

In iarna am fost prima triatlonista care s-a inscris la viitorul Transfier. Mi s-a parut o idee atat de nebuna sa parcurgi un Half-Ironman in astfel de conditii draconice incat nici prin cap nu mi-a trecut sa lipsesc. Si nicio clipa nu am crezut ca nu as putea sa il termin, caci fata de anul trecut ma simt mult mai …ciclista. Stiam insa ca va fi o cursa grea, fiind mai ales terifiata de coborarea periculoasa pe Transfagarasan si luand in considerare oboseala de dupa Oradea. Planul meu era sa fac doua Half Ironmanuri intr-o luna, daca se poate in forma maxima …un fleac!

Inceputul

Daca lenea ar provoca dureri, as fi in agonie :). Stau pe malul lacului cu fundul pe o piatra si privesc un peisaj de vis …razele soarelui stralucesc pe suprafata apei, lacul Vidraru refleta verdele muntilor din jur si este linistit. E o liniste atat de profunda incat ma cheama la meditatie … zau ca vreau sa stau pe piatra asta si sa nu ma misc toata ziua. Alex ma inghionteste si aproape ma impinge in picioare … “Maine lene, azi … Transfier. Hai!” Uhhhh…

Ma imbrac in wetsuit si intru in apa pentru incalzire. Dau cateva brate, ma opresc in mijlocul lacului si fac pluta privind catre cel mai albastru cer. Sunt ca taurasul Ferdinand din desene animate care se opreste si miroase trandafirii in mijlocul coridei :). Partea buna e ca sunt zen. Partea proasta e ca s-ar putea sa fiu prea zen pentru o cursa care imi va cere 7-8-9 (?) ore de efort intens.

Planul pentru cursa asta este simplu: nu exista. Nu mi-am facut estimari de timp, nu mi-am facut un plan de nutritie, nu sper la o anumita clasare pe podium. Sunt zen. Tot ce imi doresc este sa iau totul pas cu pas, si …spre deosebire de cursa de la Oradea, a carei amintire este inca prea dureros de vie, imi doresc sa termin aceasta cursa cu zambetul pe buze. Asa ca l-am instruit pe Alex sa nu imi spuna niciodata nimic despre competitia feminina atunci cand ne intanlim pe traseu… sa ma lase sa imi fac propriul ritm. De melc sau de Ferarri, daca va fi necesar :)

Numar alaturi de ceilalti participanti cele 10 secunde pana la start. Iau o gura mare de aer si pornesc … Transfier, hai sa ne imprietenim! Apa lacului este sublima, curata, transparenta, racoroasa si …adanca.

 In jurul meu zboara brate in toate directiile pentru ca balizele aflate la 600 de metri departare sunt mai tremurande ca o fata morgana. Inot si eu dupa turma, mai scot capul din apa dar zau ca nu reusesc sa ma orientez si lacul asta e generos, poti sa balauresti prin el la infinit. Eh … ce sunt 1900m sau 2300m :P. Un fleac …

Se inoata repede asa ca pierd picioarele colegilor mei.  Ma tot agit sa mai prind cate o bucata de “plasa” dar la un moment dat ma satur de sprinturi si ruperi de ritm si imi dau seama ca nu are rost, asa ca ma linistesc intr-un inot solo.  Zen … sa fim zen, pleosc, pleosc, pleosc … Au fost 47 de minute de zen

Urc incet, mosnegeste, panta abrupta de la lac catre tranzitie, chiar nu are rost sa ma grabesc . Aceasta nu va fi genul de cursa unde secundele fac diferenta, asa ca iau ceva apa de la voluntari si ma imbarbatez pentru proba de bicicleta. Acum e acum, ma asteapta Transfagarasanul.

Muntele

Ei … stiu, vreti sa auziti ca a fost o urcare monstruasa, ca mi-au plesnit muschii de la incordare, ca s-au incins maselele de la atata strans din dinti, ca scartaia bicicleta de durere, si ca am vorbit cu zana muntelui in timp ce deliram, insa adevarul este ca …nu imi amintesc prea multe despre urcarea catre Balea. Mai facusem o data in antrenament traseul, stiam la ce sa ma astept, si am luat totul metodic, cu calm, macinand pedala cu pedala din cei 1400 de metri verticali care trebuiau urcati.

 Sincer nici nu am stiut cand a trecut urcarea, mai ales ca peisajul este absolut naucitor. Sa fii singura pe bicicleta, pe un traseu precum Transfagarasanul aflat in completa liniste (traficul rutier a fost inchis timp de 10 ore pentru noi) … asta este o experienta de neegalat.

La cabana Capra unul dintre voluntari ma trateaza ca pe un VIP. Imi umple bidoanele de apa cu viteza luminii, ma intreaba daca am probleme cu bicicleta, ba chiar se ofera in gluma sa imi retuseze machiajul (nu port machiaj, asa sunt eu de ravisanta in mod natural in timpul cursei :P). Din pacate pentru el strica “prietenia” spunandu-mi 3 cuvinte aparent inofensive “esti a doua”. Nuuuu …nuuuu, ce ai facut? Fir’ar, chiar sunt a 2 a?  … Nu trebuia sa imi spui asta, eu aveam propria mea cursa :) !

Zen, zen, zen …

Urc cu calm si ultima parte din munte, a mers totul asa cum ma asteptam si picioarele mele inca nu protesteaza, chiar as putea sa spun ca m-am pastrat. In varful catararii fac o scurta pauza, imbrac o bluza cu maneca lunga, iau o jumatate de banana si imi spun niste mantre din alea penibile cu “fii una cu bicicleta”. Urmeaza incercarea incercarilor: coborarea prin serpentine ac de par strajuite de rape adanci. Din experienta, stiu cum e sa cazi intr-o rapa si zau ca nu as vrea sa repet piruietele la superlativ.

Strang din dinti si din frane, aproape ca nu respir de spaima si am pulsul undeva pe la 200. E ok, sunt ok, eu pot sa fac asta! In ultimele luni am facut tot ce s-a putut pentru a invata sa cobor in siguranta, insa din pacate locuiesc la campie si sunt deficitara la capitolul practica. Cobor incet insa asta nu conteaza, nu am pretentia sa prind suta la ora precum nebunii din Turul Frantei, insa numar secundele pana ajung la cabana Ursu. Mai incet de atat, poate doar pe jos ar fi posibil - am avut al 5-lea timp la feminin pe coborare, noroc ca stiu sa urc si compensez :)!

Dau drumul la picioare pe ultimii kilometri pana inapoi in tranzitie. Ce a fost mai greu a trecut insa cum vine partea mai sensibila, unde entuziasmul te poate face sa fortezi si sa iti arzi intreaga energie pe ultimii kilometri. Mai avem cateva curbe, cateva urcari mici si chiar niste coborari unde prind curaj si intru in serpentine ac de par cu 40 de km la ora. Alooo, e prea repede …zen, am zis zen!

Ajung in tranzitie dupa 4 ore si 29 de minute, pun piciorul jos si ii multumesc Biancai (bicicleta) ca m-a ascultat. Ii multumesc si muntelui ca mi-a fost prieten, si multumesc destinului ca m-a facut triatlonista si mi-a dat ocazia sa experimentez asa ceva. A fost incredibil! Acum gata cu multumirile, ca nu suntem la Oscar … la treaba!

Delusoarele

Picioarele imi sunt ca de plastilina si afara in mod cert sun 1000 de grade Celsius (fusese cod portocaliu de canicula). Aproape ca mi se lipesc pe alocuri pantofii de alergare de asfalt, iar aerul imi arde plamanii …unde este briza muntelui? Unde e racoarea padurilor? Cum e posibil asa ceva?

In jurul meu se desfasoara un fel de festival incins al durerii.  Colegii mei sunt storsi de puteri iar traseul este unul foarte dificil, cu urcari si coborari. Strang din dinti, torn tone de apa rece pe mine, si lupt pentru fiecare pas. Refuz sa merg, trebuie sa termin cursa asta cu capul sus, vreau sa razbun alergarea dezastru de la Oradea care inca imi raneste orgoliul :).

Ma intanlesc cu un coleg care ma avertizeaza ca ne asteapta un delusor undeva pe la km 5. Dau curba si dau ochii cu un fel  de pista de decolare pentru OZN-uri. Daca delusorul ala ar fi fost mai abrupt cred ca ar fi cazut asfaltul de pe el, sau cel putin asa mi s-a parut. Zen, zen, zen … va trebui sa il urc si sa il cobor de doua ori. Dublu zen.

Dar kilometrii si delusoarele trec iar eu constat ca sunt intr-un fel de curcubeu de fericire. Aproape am terminat aceasta cursa care m-a bombardat cu endorfine din toate partile …Am mancat adrenalina si zen si bucurie pe paine. Alerg ultimii kilometri (la vale) in timp ce fredonez cu voce tare versurile unei melodii care imi aminteste cum e sa te tarasti catre ea, linia de finish.  Am ochii umezi de emotie pentru ca nu vreau sa se termine cursa asta, vreau sa ma mai bucur un pic de ea. A fost cea mai grea, cea mai frumoasa, cea mai nebuna, cea mai zen, cea mai fericita cursa din toate cele peste 50 de curse de pana acum.  Mai ramai cu mine … omule de fier ! :)

Ajung la baraj unde zeci de prieteni ma incurajeaza spunandu-mi ca mai e putin, dar eu nu vreau sa se termine inca, cum e posibil asa ceva?

Scarile si omul de fier

Ma opresc din alergat si incep sa urc cele 390 de trepte pana la finishul aflat in varful unui deal ce strajuieste barajul Vidraru. Imi dau jos ochelarii, imi aranjez hainele, ma pregatesc pentru prima mea intanlire cu omul de fier (statuia lui Prometeu de la Vidraru).  Bat palma cu cei de pe margine, strig de fericire cand ajung pe prima platforma si imi aud numele in boxe.

Urc si zambesc, mi s-au taiat genunchii de emotie si fac ultimii pasi cu greu la umbra omului de fier, apoi mai fac un ultim pas si primesc cu bucurie bip-ul de la covorul de cronometrare care imi spune ca s-a terminat petrecerea …pana data viitoare.

Fetele de la finish imi infing o carioca in mana si imi cer sa scriu atunci pe loc cateva cuvinte pe un panou. Ce iti trece prin minte cand termini asa ceva? Unii au scris multumiri, altii au facut glume pe seama concurentilor, unii au tras o simpla semnatura, altii au scris un adevarat roman.

 Eu insa am simtit nevoia sa scriu altceva: “La multi ani Alex, te iubesc” intrucat in urma cu cateva ore implinisem 12 ani de cand o viitoare corporatista/ triatlonista cunoscuse un viitor fizician/mecanic de biciclete. Alex imi este psiholog (si nu aveti idee ce greu e sa suporti o triatlonista stresata), mecanic (si mie si unui stol maricel de triatlonisti care dau pe la Bike Geek),  fotograf si incurajator sef. La fiecare cursa se trezeste la fel de devreme ca si mine, sta in picioare toata ziua si are emotii la fel de mari ca ale mele. El este omul meu de fier :)

Timp final 7:38:50, locul 2 la general feminin  si locul 80 intre toti participantii. Felicitari Transfieri si Transfierite pentru spiritul de camaraderie, multumesc Andrei, Razvan, Mihai & co pentru aceasta zi de neuitat …si pentru premiul de 750 de euro , ha ha – prietenii mei  vor face glume pe tema asta ani buni de acum inainte :).

Ne auzim pe facebook.com/liniadefinish :)

Multumesc si fotografilor neobositi: Radu Cristi (donez amintiri) si Mihai Octavian

Comentarii

Ia?!... Cine e o inspiratie acum?! ;) (merci pentru ce ai spus :) inseamna mult )

Cine? :)

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.