Bucurie si suferinta pe paine – La Semi Maraton Urlati

Daca saptamana trecuta ziceam ca “mai incape si un semi” in planul de antrenament, iata ca saptamana aceasta am recidivat la aceeasi distanta, doar ca aici am avut si cateva provocari suplimentare, ca sa fie cu “bucurie”

Am avut o saptamana grea, eram foarte obosita (sunt din ce in ce mai obosita) si planul zicea ca trebuie sa fac o tura lunga cu bicicleta (180 de kilometri) si apoi un “long run” ziua urmatoare. Gandul ca ar trebui sa alerg singura prin  parc cateva ore bune cu picioarele facute zob nu mi-a suras, asa ca am decis sa mai “indulcesc” experienta mergand la o cursa. Tot alergare lunga este, dar macar mai schimb ambientul :).

Prima editie “Semimaratonul Bucuriei” se desfasura la Urlati, pe niste dealuri criminale de langa Ploiesti. E organizat de prieteni si in plus sponsorizat de compania la care lucrez (avem o fabrica acolo) asa ca mi s-a parut o idee excelenta sa alerg ca pe “pe teren propriu”. Mi-am luat un tricou cu un logo de-al companiei – pana la urma e “sponsorul meu principal” care imi plateste toate facturile :) si m-am prezentat la start. Vineri facusem prima parte din distractie – cei 180 de km de bike in regim de cursa, iar sambata la pranz m-am prezentat la “desert” – 22 de kilometri cu muuulte pante.

Inca de la inceput mi-a placut mult atmosfera. Erau sute de copii la cursele dedicate picilor, multa lume la incurajare si multa bucurie.. Apropos, cursa isi propunea sa stranga fonduri pentru ajutorarea unui centru de zi din Urlati, mi s-a parut o initiativa frumoasa. La “bucurie” a contribut cred si kit-ul de start, foarte generos …Am primit pana si o sticla de vin in kit (ce periculos :P)

Am plecat mult din spate si foarte incet. La sedinta tehnica s-a facut o descriere a traseului care continea multe apelative precum “urcare sustinuta”, “suflu”, “panta dificila” asa ca m-am menajat. In plus, eu stiu bine pantele astea caci am fost in urma cu ceva ani la o cursa de ciclism.  

Alerg zen pe strada asfaltata in timp ce in fata lumea a plecat ca la razboi. Bai copii, voi nu stiti ce ne asteapta! :). Raman aproape de coada plutonului fara prea mult stres cand ma trezesc in vecinatatea lui Hiroko, o alergatoare destul de cunoscuta la noi care la 50 de ani arata si alearga ca o scolarita. A se citi … brici! Este o mini legenda si o respect foarte mult, in plus alearga bine si mi-am propus sa raman cat mai mult pe langa ea. Cat de mult m’or tine picioarele 

Incepem sa urcam seminificativ. Lumea inca alearga sustinut iar eu sunt in spatele lui Hiroko care toaca sistemic panta cu pasi marunti si rapizi. Muschii mei sunt beton. Nu “beton” adica “fantastici” ci la propriu tari ca piatra. Simt fiecare kilometru din aia 180 de ieri, ma dor pulpele de simt ca vreau sa strig dupa ajutor. Totusi imi fixez ochii de jambierele roz ale lui Hiroko si incerc sa uit … stiu ca e o  stare temporara si ca in cativa kilometrii muschii se vor mai relaxa.

Urmeaza o mica coborare dar apoi urcam din nou pe niste dale de ciment. La baza dealului Vlad sta sa ne directioneze si ne avertizeaza sa “tragem o gura zdravana de aer” inainte sa luam panta in piept. Lumea se mai linisteste, unii deja o iau la pas. Hiroko pare neimpresionata … urca incet in alergare cu determinarea unui samurai. Ei …daca alearga ea, atunci musai sa alerg si eu :)

Panta devine un fel de perete verdical urcand printre vii. Soarele este foarte indarjit iar in varf de “Everest” mai bate si un vant care imi zboara sapca de pe cap. Recapitulam: pante, soare, vant. Nah, “Bucurie” si suferinta pe paine :)

Iau o gura de apa de la punctul de revitalizare, apoi dau drumul la picioare pe coborare. Nu mai dor muschii atat de tare dar se alearga atat de repede! Strang din dinti si raman cu Hiroko si cei cativa razboinici din jur, desi deja sunt obosita moarta. Si sunt abia pe prima bucla!

Ajungem in varf de deal la niste case … frate ce muschi or avea oamenii astia care tre sa urce ditamai dealul in fiecare zi. La poarta sunt copii care bat palma cu noi, iar pe masura ce intram din nou in sat sunt din ce in ce mai multi sustinatori. E o atmosfera atata de frumoasa la Urlati!

Intram din nou pe asfalt si aproape se incheie prima bucla. Hiroko incetineste destul de mult si ramanem aproape singure prin sat. E momentul in care ma intreb daca ritmul acesta domol este o strategie de geniu sau doar un pic de lene in pluton. Nu iau o decizie in acest sens insa brusc alerg mai repede decat ea, iar la finalul primei bucle sunt la cateva secunde  in fata.

Prima bucla se termina ceremonios cu niste scari, iar apoi vine punctul de revitalizare. Iau o apa din zbor si ma grabesc la vale. Vlad imi zice sa stau un pic ca ma asteapta inca o tura grea insa imi e frica ca daca ma opresc nu o mai iau din loc …e prea periculos :).

Raman absolut singura pe drum. Cei de la cursa de 11km si-au terminat treaba, iar cei de la cursa de 22 km s-au rasfirat pe traseu. Ma uit in fata si e pustiu, ma uit in urma si nu e nimeni. Ups … la cat sunt eu de dezorientata nu e bine. Casc ochii dupa marcaje si alerg (vorba vine, ma tarasc) sus pe deal. Aproape de varf parca imi amintesc ca nu am mancat nimic si fortez un gel pe gat care este cald ca scos din cuptor. Ughhh …

In varf iarasi soare coplesitor si un vant napraznic. Alerg cu o mana pe sapca caci nu vreau sa o pierd, si constat cu bucurie ca mai dau de un coleg. Perfect, sa speram ca el stie drumul!. Are un tricou cu inscriptia “25 de ore pe zi” si mi se pare ca suntem frati de sange. Si eu am nevoie de mai multe ore in zi, daca imi gasesc doua alveole pulmonare libere o sa il intreb cum a gasit ora aia in plus.

Stiti povestea cu Winnetou? E povestea unui comandat Apache care era atat de bun in “citirea” naturii incat putea sa isi lipeasca urechea de pamant si sa iti spuna ca la 2 kilometri in spate vin 3 calareti, din care unul e supraponderal si altu e lenes ca nu si-a potcovit cum trebuie calul. Asa, revenind. Precum Winnetou si eu citesc “raul si ramul” si imi dau seama fara sa ma uit ca Hiroko este brusc in spatele meu. Ii aud pasii marunti, hotarati si foarte usori pe poteca. Ma dau un pic la o parte, Hiroko zboara pe langa mine de zici ca abia a pornit in cursa iar eu nu schitez niciun gest sa ma iau dupa ea.

Din cativa pasi este mult in fata, deja alearga cu viteza luminii pe coborarea lina si asfaltata. Ca din senin a aparut in spatele meu, si tot ca din senin a si disparut din raza mea vizuala :). Eh …cred ca astfel ne-a raspuns si la intrebarea mai din prima tura, aia cu “e lene sau e strategie la mijloc de am ramas noi asa in urma”.

Bun, acum ca  am ramas iarasi singura este momentul sa imi adun totusi muschii si sa apas si pe acceleratie ca sa scap mai repede. Imi e cald de mor, vantul ma amesteca din toate partile, muschii femurali sunt absolut macelariti. Cursa asta a fost pe principiul “dauna totala” :). Greu, taica, greeeu!

Intru pe ultima strada inainte de finish, ma bucur de atmosfera facuta de cei de pe margine (multumim), apoi urc catre stadion ultima bucata si … gata, am scapat! O gasesc Pe Hiroko la finish si ne aruncam amandoua pe burta pe iarba de pe stadion. Ahhhhhh

22 de kilometri, 2:01:33, locul 3 la general feminin si locul 1 in categorie (au terminat doar 14 fete totusi la cursa lunga). In caz ca va intrebati, eroina principala a acestei povesti (Hiroko, nu eu) a terminat pe locul 2, la aproape 2 minute in fata mea :). Iar pe locul 1 a ajuns Corina, colega mea de calatorie pana la Urlati – Felicitari!

A urmat un festin la punctul de revitalizare unde am mancat vreo 5 strudele cu visine (fantastice, cele mai bune!!) si apoi o ceremonie de premiere frumoasa unde am primit, printre altele, si mai mult vin :). Bucurie de la un capat la altul!

PS: multumim pentru poze: Radu Cristi (donez amintiri) si Catalina Niculae

Tags: 

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.