Evadare esuata, in doi

Se spune ca puterea unei echipe este data de suma defectelor, lucru foarte adevarat, cel putin cand vine vorba de cuplul  Bike Geek format din “micul echilibrist” si “mica prastie” la Prima Evadare 2016. Alex are o tehnica impecabila de MTB (serios, il urasc pentru asta :)), e in stare sa bage o bicicleta si prin gaura cheii, dar e lenes si iese la un antrenament in cel mai fericit caz o data pe luna. Si atunci scoate bicicleta electrica :). Eu pe de alta parte aveam “cu ce” sa imping la pedale, am mii de kilometri facuti in ultimele luni, insa doar pe cursiera si TT, iar idea de noroi, gropi, crengi si alte MTB-isme imi provoaca o stare “beah”.

Asadar … nu aveam sanse mari de izbanda in clasamentul “cuplurilor”. Stiam ca in zonele tehnice Alex va zbura in timp ce eu ma voi aduna dintre santuri. Stiam ca in zonele de plat/ pietris si asfalt eu voi zbura in timp ce Alex o sa strige ca ii rup picioarele.  Si mai stiam si ca traseul va fi absolut impracticabil dupa o saptamana de potop. Si totusi ne-am prezentat la start, pentru ca Alex isi dorea foarte mult chestia asta. M-am smiorcait, am apelat la santaj, psihologie inversa si amenintari, dar intr-un final mi-am amintit ca el imi face toate mofturile sportive, merge cu mine la zeci de curse, ma asteapta in frig si ploaie si in canicula cate 14 ore si eu … ei pot si eu sa imi misc fizicul la competitia asta daca el isi doreste.

Alex a bibilit bicicletele pana la ultimul surub, a cumparat cauciucuri de noroi …ce sa mai, profesionist.  Sintagma “entuziasmat” i se potrivea de minune. Eu m-am “pregatit” pentru cursa vazandu-mi de antrenamentele pentru Ironman …si m-am prezentat la start ca o floricica, dupa ce incheiasem o saptamana cu 18 ore de alergat, inot si biciclit pe hometrainer.  Sintagma “lesinata” se potrivea bine cu starea mea de spirit.

3, 2, 1 start

Am luat startul mult din spate dar am tras vitejeste pe partea de asfalt ca sa mai depasim inainte de “gatuirile” clasice de pe prima poteca.  M-am dus eu prima, cu Alex si fratele meu la plasa, si strigand “Aleeeex, esti?” ca sa ma asigur ca nu mi-am pierdut jumatatea in invalmaseala aia generala (fiind inscrisi la sectiunea ”cuplu” trebuia sa parcurgem intreg traseul unul langa celalalt).

Am trecut nesperat de bine de Baneasa …aici anul trecut eu am prins “bara la bara” si s-a mers pe langa biciclete, insa acum am prins un pluton mai experimentat si nu s-a pus piciorul jos decat poate accidental. Nu imi venea sa cred ….ce diferenta! Iar cauciucurile noastre se comportau admirabil (eu am avut Maxxis Beaver, Alex a avut Kenda KingOfTraction). Bine sincer si eu ma comportam admirabil prin noroi si balti, ha ha!

Am mers in ritm sustinut, am trecut si de centura destul de rapid si tocmai spuneam ca e ceva ciudat …chiar se putea circula PE bicicleta! Insa nici bine nu am terminat caci am ajuns la stana unde s-au aprins multe spirite si s-au distrus multe karme :).  Organizatorii pusesera un covor peste mocirla generala (pamant plus caca de oaie, yummmm) dar pana am ajuns noi se facuse si ala varza iar in busculada generala m-am ales si cu singura lovitura a zilei … mi-am tras o pedala in genunchi de nici nu mai vedeam bine.

Am pierdut mult timp acolo, si apoi iarasi poate 1-2 minute asteptand sa se inchida circulatia auto ca sa traversam drumul judetean.  Si a urmat batalia din camp. Ce batalie!!! Nebun sa fii sa vii la aceasta cursa, zau! Aici Alex a trecut in fata zburdand printre participanti rasturnati in sant, iar eu m-am chinuit sa ma tin dupa el strigand din cand in cand sa ma astepte caci o mai luam si prin balarii. Nu am cazut, dar trebuia sa pun piciorul jos uneori, si imi ieseam din ritm.  Spre finalul mocirlei din spatele aeroportului il vad si pe Alex mai putin vijelios. Il intreb cum se simte si imi zice ca deja e rupt. Auci! Facem o pauza de cateva secunde, bagam un gel, luam o gura de apa si “pe cai”!

Se termina in sfarsit macelul si intram pe o portiune de drum batatorit. Imi ard picioarele cu chef de sprint, bag capul intre umeri si o iau la goana. Alex merge cateva secunde la roata si il aud cum gafaie. “e ok ritmul?”. “Nu prea” … ups :)

O las mai moale si ajungem la palat cu 45 de minute inaintea timpului intermediar iar MC-ul ne spune ca urmatorii kilometri vor fi mai practicabili (mua ha ha ha ha…ce gluma buna).  Bagam niste apa in bidoane, luam cateva patratele de glucoza si zambim la fotografi :).

Il las pe Alex in fata caci urmeaza o zona cu coborare alunecoasa (asadar tehnica).  Imi striga ce sa fac, eu copiez tot ce vad si trecem foarte rapid prin zona aia … asta a fost tot? Nah, ca sa vezi ca m-am facut ciclista de downhill intre timp … :P

Batalia de la Mocirloasa

Urcam apoi printr-o zona foarte mocirloasa. Mai impingem la biciclete, mai scoatem niste noroi din angrenaj si roti, mai intram intr-o balta pana la genunchi. Se cicula foarte greu, aproape exclusiv pe langa bicicleta, iar lumea s-a cam saturat de “evadare”.  Alex este rupt, dar cumva foarte vesel si pare ca se bucura, dubios, de experienta. Eu sunt neimpresionata. Mi-a placut zona tehnica, unde puteam sa merg pe bicicleta in conditii dificile pentru ca o consideram un antrenament bun (niciodata nu zic pas la o portie de invatat “cu bicla”) dar zona asta de pushbike este o pierdere totala de vreme pentru mine.

Totusi imi trece prin minte un gand poznas, il zic cu voce tare:  “Mah, stii ce fac eu la anu? La anu alerg traseul asta dupa ce pleaca toti participantii …sunt curioasa daca parcurg cei 55km mai rapid decat pe bicicleta” :). Nu e o promisiune, dar cine stie, poate chiar o pun in aplicare. Mai sunt doritori?

Trec niste ore bune si noi tot forjam metru cu metru prin namol. Alex prinde viata pe portiunile tehnice dar se pleosteste ceremonios cum vine vorba de ceva viteza pe zone uscate. Eu sunt fix invers …m-am saturat de atata concentrare si tras de ghidon si am chef de o portie zdravana de vant prin par. Dar va zic sincer …mi s-a luat!

Alex gaseste o buturuga si se aseaza pe ea un minut. Il rupe spatele si gatul (asta e punctul lui slab la orice tura cu bicla), iar eu profit de ocazie ca sa scot telefonul din pungi si sa trag 2-3 poze. E prima competitie la care imi permit asa un lux!. Daca tot scormonesc prin buzunare, scot arma secreta (Carbonex de la Nutrend), si ii mai dau niste mancare si un pupic. Hai ca se poate! 

Ajungem la CP8 dupa  aproape 5 ore, un pic cam lesinati de foame …am luat eu jumatate de frigider cu noi insa recunosc ca aceasta cursa macina multa energie.  Eu una infulec cam 10 napolitane, 2 banane si bag si niste lamai, dupa gust. Multumesc voluntarilor si o iau la fuga dupa Alex care pare ca tocmai a baut niste apa vie.

Portiunea e destul de tehnica, dar se poate merge pe bicicleta de cele mai multe ori. Alex e in elementul lui, imi vine sa ii pun piedica caci singur nu cade. Zau … nu am mai vazut asa ceva … zici ca e pisica … se dezechilibreaza, se agita un pic dar tot aterizeaza “in picioare”.  Fir’ar sa fie …

Incurajari

E o atmosfera fumoasa in grupul in care ne deplasam. Ne ajutam si ne incurajam reciproc, se spun bancuri, se viseaza la mici si bere si 40 virgine la finish (nu stiu ce trebuia sa facem exact cu ele).  Suntem obositi fizic si psihic, anul trecut pe vremea asta eram deja cu medalia de gat, cu pastele mancate si picioarele la soare iar acum mai avem cam 15km. Totusi ideea de abandon nu este mentionata de nimeni, pare ca suntem gata de batalie pana la final, cu zambetul pe buze si nisip intre dinti :)

Alex conduce ostilitatile. Terenul este dificil, cu poteci inguste si alunecoase pe care noroiul s-a facut aproape lut. Nu exista balti (astea mai spala rotile si angrenajele) ci doar o clisa lipicioasa amestecata cu crengute si frunze care se agata de roti si blocheaza totul. La fiecare cativa metri ne oprim, dam jos cele 2-3kg de noroi si pornim mai departe ...pentru alti 20 de metri :). Incerc sa imi car bicicleta pe umar dar pare imposibil. Cu tot cu namol are poate 15kg iar eu nu sunt prea culturista de fel.

Raman cu vreo 30 de metri in urma alunecand printre sleauri. Il aud pe Alex care chiuie de fericire “Asfalttttttt” si zambesc. Am ajuns la drumul de intrare catre autostrada, mai avem 10km prin ultima padure si ajungem la linia de finish.

Ajung si eu in luminis, dar gasesc o atmosfera sumbra. Cativa ciclisti care se cearta cu o voluntara, niste  domni de la politie ne zoresc sa ne miscam mai repede. O bariera este pusa in dreptul traseului si totul devine clar ...cursa s-a incheiat pentru noi.

Dezamagire

Sunt naucita, si nu inteleg ce se intampla. O domnisoara imi baga sub nas un sac de gunoi si imi cere sa imi scot cipul de la picior si sa il arunc acolo. Ne spune ca traseul e prea dificil si s-a inchis acum 2-3 minute, iar cursa noastra s-a incheiat. Aia e ...

Cum s-a incheiat? Ma uit la ceas ...au trecut 5 ore jumatate de la start dar in regulament nu era nici un timp limita o data ce treceai de palatul Ghica.  Programul de pe site prevedea ca la aceasta ora este, citez “incheierea timpului limita in conditii de uscat” dar astea in mod cert nu fusesera conditii de uscat. Unii participanti incearca sa negoiceze insa lucrurile sunt clare...organizatorii au decis ca nu merita sa ne astepte sa terminam ultimii km desi zilele trecute, in incercarea de a ne aduce la start in ciuda vicisitudinilor ne-au promis ca ne asteapta cu medalii, corturi incalzite si ... pana mea, ca ne ASTEAPTA.

 Simt ca ma apuca dracii. Fir’ar sa fie ...noi amatorii pentru asta venim la cursa, pentru nenorocita aia de linie de finish. Pentru bucuria aia de a termina ce ai inceput, indiferent cat este de greu.  Pentru camaraderia care se naste pe ultimii kilometri cand tragem unii de altii si punem un picior in fata celuilalt. Am peste 50 de curse de tot felul la activ, acesta va fi primul meu “DNF” (did not finish).  Linia asta de finish nu m-a asteptat ...Sunt furioasa, si dezamagita.

Imi reprosez ultimii kilometri. Daca stiam ca exista un timp limita cu siguranta am fi facut mai putine pauze, ne-am fi incadrat. Sunt sigura ca toti cei din grupul meu s-ar fi incadrat, daca lucrurile ar fi fost transparente.  Ulterior am aflat ca s-au intamplat multe chestii ciudate, ca au fost oameni scosi de pe traseu si mai devreme, si mai tarziu (unii cand mai aveau doar 2km!!). Iar cel mai fain lucru este ca unii participanti au fost redirectionati pe asfalt pana la finish, ajungand sa se intercaleze in clasament in fata celor care veneau aproape in patru labe pe traseul clasic. Wow! Asta intra in manualul organizatorilior de curse la sectiunea “cum sa iti iei maximul de injuraturi posibile”. Si-au racit altii gura, nu mai reproduc.  

Doar 2 cupluri au terminat cursa (sau mai bine zis, au fost lasate sa termine). Unde eram noi atunci cad am fost opriti nimeni nu poate sti. Facem stanga imprejur catre casa fratelui meu care ne asteapta cu un dus cald si voie buna. Nu exista o poza de la linia de finish (duh!) asa ca ne multumim cu asta:

Timp final ???? Loc final ???? Multumim pentru poze: Prima Evadare powered by Renault

Tags: 

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.