Maratonul cu numarul 3, sau 4

Un maraton, prin 2012, se clatina, pe o panja de paianjen. Si pentru ca, s-a terminat intr-un picior si 4:29 a mai venit repede un maraton. Al 2 le-a maraton, la doua saptamani distanta, se legana, pe o panza de paianjen. Si pentru ca, dupa 4:14 am ramas cu o accidentare timp de 6 luni, n-a mai venit nici un maraton. Nici un gand de maraton. Al 3 lea … un fel de maraton, oare il numaram ca maraton (!?) se legana, pe o panza de paianjen, in cadrul unui Ironman. Era ascuns bine intre alergare, bicicleta si … o forma abstracta de locomotie schiopatata. S-a incheiat dupa aproape 5 ore si pentru ca nu se rupea (cum ce?  panza de paianjen :P) anul asta am zis …de ce nu … poate va mai veni un maraton. Unul din care eventual sa ies pentru prima data cu genunchii intregi si cu teama de distante lungi destramata definitiv.

Mi-am dorit sa sterg din minte aceasta teama de distante lungi in alergare, acum inainte de a incepe un nou capitol “ironman” in viata mea. Aveam toate motivele sa cred ca voi putea sa trec prin antrenamentul pentru maraton si apoi prin cursa in sine si sa raman cu corpul si increderea nesifonate. Macar de data asta. In ultimul an am mai inbunatatit tehnica de alergare (si inca nu e bine de tot…) si m-am tinut cat de cat si de exercitiile pentru genunchi si sold ca sa ma mentin in parametri alergabili …

Am pus aproape de tot bicicleta si inotul in cui dupa Transfier, insa la alergare am reusit sa ma tin de antrenamenele lungi, in ciuda “vicisitudinilor” …si au fost cateva vicisitudini, caci asa se intampla mereu.  Cumva ma credeam chiar smechera, pentru prima data cu un volum decent de alergare in statistici, dar am alergat la Run Fest si am aflat ca sunt praf, ca ma trag in jos alea cateva dulciuri din ultima vreme si ca oboseala unui sezon plin atat la birou cat si la “celalat birou” nu s-a scurs inca din sistem. Asa ca am decis sa tai din radacina intentiile pentru o cursa mareata si sa las statisticile sa decida ce fac la maraton. Am intrat pe site la MCMillan, am introdus timpul meu fantastic de la cursa aceea de 10km (asta e …nu imi placea cifra aia de loc dar macar stiu cu ce forma fizica vin la start) si am apasat enter. MCMillan, nenea asta mi-a prezis ca voi scote un timp echivalent de 3:56 la maraton, si am zis, bine mah, accept propunerea. 10.7 km/h (5:36 per km) timp de …42.2 de km. Mi-am scris cu carioca pe mana pace-ul si m-am pregatit pentru ceea ce speram ca va fi o cursa usurica… 10.7 mi se parea o viteza absolut rezonabila pe picioare “fresh”. Hai, la treaba!

Nu am prea reusit sa ma tin de “treaba” insa. In general sunt destul de disciplinata in curse si nu rup plamanii la sprint din prima, dar aici nu stiu ce am avut. Zici ca ma alergau niste animale salbatice, iar picioarele mele zau ca nu au vrut sa se linisteasca. Eu ziceam “mai incet mah ca o sa va para rau mai tarziu”…ele, nu si nu … zici ca uitasera dupa 2 ani ce inseamna un maraton. Pff ..n-ai cu cine

Evident picioarele si-au revenit in simtiri pe la km 15, dupa vreo 3 pante ucigatoare (Bucurestiul nu are multe dealuri, dar zau ca traseul de anul asta a fructificat fiecare dambulet). Apoi, ele (picioarele), s-au molesit de tot pe la km 21 unde parca batea vantul din toate directiile. Raul, ramul, parca nu imi era prieten.

Am coborat “muntele” de la Palatul Parlamentului catre zona de start-finish pregatindu-ma sufleteste pentru marea calatorie pana la Arena Nationala, partea cea mai insipida din tot traseul. Aici mi se razvratise genunchiul acum doi ani, dar acum articulatiile (bandajate bine in Kinesiotape) se mentineau pe pozitii favorabile. Eram insa terminata, ma simteam obosita si lipsita de energie iar ceasul imi spunea ca McMillan ala fumase ceva dubios cand mi-a prezis timpul de finish. Reusisem sa ma tin de ritm insa mi se parea imposibil sa alerg in acelasi fel pana la final.

Pe la km 32 mi-am bagat castile in urechi si am dat drumul la muzica. Pastrasem asta ca “ultima solutie” dar zau ca nu mi-a placut nicio melodie. Nici urechile nu vroiau sa facem o treaba buna astazi :). Vam zis eu …raul, ramul, bla bla bla

Noroc cu cele cateva crampeie de incurajari si energie primite de pe margine. Anul acesta am vazut o schimbare majora in atitudinea spectatorilor si sponsorilor. Nu voi uita prea curand pe angajatii unui restaurant care tineau pancarde amuzante pe urcarea de pe Victoriei (de exemplu: “m-am antrenat 3 luni ca sa pot sa tin pancarda asta”), pe micutele majorete de de la km 33, sau pe domnul de la Km 35 care impartea mini ciocolatele (da, am luat bomboane de la un strain, imi place sa traiesc periculos). Va multumesc din suflet, nu aveti idee cat de mult conteaza lucrurile astea marunte

In fine, fast forward la kilometrul 38. Mi-am amintit exact de ce nu am mai facut eu un maraton de 2 ani de zile. De ce se legana panza aia de paianjen. Zau ca alergam si ma intrebam cum e posibila atata suferinta condensata intr-o cursa de doar 4 ore …in mod cert un maraton este mai dificil (mental) decat un half ironman. Cine ar fi crezut?

Arunc un ochi catre ceas care imi zice ca sunt praf, dar nici nu imi mai pasa. Nu timpul conta astazi, ci energia, zambetul si placerea de alerga. Si nu stiu unde sa le mai gasesc. Caut energie prin toate buzunarele …si zau ca dau doar de cateva jeleuri topite de la caldura. Caut bucuria fiecarui pas si tot ce simt sunt durerile de unghii strivite si mici ace in talpa stanga.  

Tot el, ceasul, imi spune ca deja am ajuns la cei 42.2 km in mai putin de 4 ore. Daca as fi alergat trasa ideala probabil acela ar fi fost timpul. Cu distanta trecuta bine de “oficial”, ar fi fost un moment bun sa se vada linia de finish, caci fiecare metru in plus mi se pare o tortura. Dar linia …linia nu se vede inca…ufff…

Incep sa aud muzica de la finish insa incetinesc. Timpul oficial nu va fi sub 3:56, nici sub 4 asa ca nu mai conteaza cateva secunde in plus. Pun un picior in fata celuilalt si incerc sa ma adun, incerc sa imi spun ca nu a fost o zi chiar proasta si ca “valeleul” nu este, nu poate fi, norma in toate maratoanele mele. Candva vor fi si zile mai bune, candva se va legana un alt maraton pe panza de paianjen! In plus …pentru prima data am supravietuit antrenamentului pentru un maraton si cursei in sine cu toate articulatiile inca functionale, iar asta imi da enorm de multa incredere in fortele proprii, caci in ultimii ani am alergat mereu doar minimul necesar, si doar cu “frica in san”.

Alerg privind catre public, imi opresc ceasul si apoi ma agat de gardul de langa poarta. Sunt ametita, imi cedeaza genunchii adusi brusc la repaos si cred ca sunt si un pic suparata. Un pic …apoi imi trece imediat. Un maraton este un maraton… iar linia de finish este o linie de finish.

Timp final (net) 4:01:59, locul 36 la general feminin.

Multumesc pentru fotografii: Radu Cristi (Donez amintiri), Catalina Niculae, Bogdan Pop

Tags: 

Comentarii

Felicitările mele, Andreea : )
Cât despre rezultat: Roma n-a fost construită într-o zi ; )

Întotdeauna un deliciu să te citesc. Scrie în continuare. Îmbrățișare maximă!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.