IRONMAN Mallorca. Povestea

Screaming and shouting, it’s Andreeeeeaea, Congratulations, it’s her very first Ironman! Andreea, You are… an IRONMAN!

Am visat la aceste cuvinte, la acea linie de finish timp de aproape 2 ani. O imagine creionata de sute de ori pe retina mea, de fiecare data altfel… in alta lumina, cu alte unghiuri si cu alte trairi. Dar mereu insotita de 5 cuvinte magice:  “Andreea, you are an Ironman”  (Andreea, esti un om de fier, fraza consacrata cu care crainicul si publicul te intampina la linia de finish atunci cand parcurgi o nebunie de 226 de km pentru prima data).

Am alergat din toti rarunchii pe acel culoar inconjurat de spectatori. Am tipat! Am tipat incontrolabil de emotie, de eliberare, de fericire, de oboseala, de agonie: 

Un medic m-a verificat sumar ca sa vada daca sunt lucida. Eram…atat cat mai poti sa fii in astfel de momente, caci daca as fi suflat intr-o fiola cine stie ce ar fi iesit! :) Apoi am putut sa ii imbratisez pe cei dragi (fratele meu, cumnata mea si micuta Olivia erau si ei acolo, alaturi de Alex), am facut poze si am tras o gura mare de aer. Maine incepea ziua 1 “dupa IM”, dar “azi” ma aruncase intr-un cocktail de efort nebun, emotii, bucurii, dureri, monoloage, drama unei aproape-descalificari si naucirea unui aproape-abandon. Ironmanul meu nu a iesit conform planului, si nici conform muncii depuse (spun eu), dar... ramane cea mai nebuna si cea mai lunga zi, cea mai “iron” cursa de pana acum.

Inotul: 3.8 km + 0.2km mers prin apa– 1h 36min

Am ajuns in zona de “pre-start” pe plaja undeva pe la ora 7 dimineata, pe intuneric. Ai fi putut sa tai emotiile celor din jur cu cutitul … pe masura ce minutele se scurgeau ne transformam cu totii intr-o masa de 2500 de suflete tormentate, 2500 de planuri care brusc pareau inposibile, 2500 de discutii interioare.

Mi-am gasit un loc la start mult spre exterior, imi era clar ca voi fi printre ultimii care vor iesi din apa. La un Ironman “oficial” se vine bine pregatit, dupa multi ani de munca (2 nu sunt multi dupa standardul IM)  …si nu prea e loc de “merge si asa” caci te paste descalificarea la fiecare colt. La Mallorca cu atat mai mult s-a vazut nivelul aproape inuman de pregatire, si acum stiu cu certitudine ca nu am ales bine atunci cand am decis sa fac primul Ironman aici, la ceea ce organizatorii au numit “Kona din Europa”. Nu stiam atunci la start, insa detaliile care fac cursa atat de speciala la Mallorca urmau sa ma puna la grea incercare.

Am auzit ca prin ceata un gong si am pornit intr-un mers alert prin apa putin adanca (un mic bonus la inotul standard de 3.8 km, tic tac tic tac, ca doar avem de unde…). O gura mare de aer si hop, deja eram intr-un univers paralel in care coatele, pumnii si calcaiele in gura devenisera o certitudine. Ah …startul comun a 2500 de oameni … sa vezi aici Mortal Kombat!

Inotul cu neopren nu a fost permis, spre disperarea multor concurenti care amenintasera pe Facebook ca se vor ineca. Eu una nu sunt atasata de neopren, asa ca am acceptat ca voi mai pierde cateva minute la inot (tic tac tic tac, ca doar avem de unde), insa nu am luat in considerare ca neoprenul era si un “scut de protectie” care mai amortiza din lupta corp la corp. Noroc ca nebunii inoata repede si curand am ramas destul de singura, doar eu si meduzele :)

Vitejeste, am tras de apa si am dat din picioare, inr-o incercare dubioasa de a gasi balanta perfecta intre “incet ca sa ma pastrez” si “tare ca sa ma incadrez”. Timpul limita la inot era de 2 ore 20, dar stiam ca voi avea probleme grave pentru a termina bicicleta in timpul ei alocat asa ca aveam nevoie de orice minut “salvat” aici. Mi-am propus maxim 1: 40 la inot si am muncit ceva ca sa ma asigur ca se intampla.

Am intonat in gand in ritmul bratelor melodia de la Protectors Of the Earth … o melodie care pe mine ma inspira de fiecare data sa “plec la razboi” …asadar: Ta-nam-ta-nam-ta-nam-nana. Ta-nam-ta-nam-ta-na-na-na-na. Ta-nam-uite-un pestisor-ta-nam-nana. Ta-nam-ta-nam-uite si o casca de neopren cazuta-nanana.

Cateva sute de ta-na-nam-uri mai tarziu, dupa 1:02 am ajuns din nou aproape de mal (bucla 1 - 2400m). Mi-am gasit cu greu echilibrul la verticala si am incercat pe cat posibil sa alerg catre poarta intr-o insiruire de ridicari necoordonate din picioare. Alergatul prin apa mica dupa o portie zdravana de inot este un deliciu, iar Alex era acolo ca sa surprinda un prim filmulet:

Asadar. Ta-nam-ta-nam-ta-na-nana. Ta-nam-ta-nam-ta-na-na-nana. La infinit! Sa va spun ca a fost mult de inotat nu are rost! Oricate antrenamente lungi faci in bazin, tot pare o  vesnicie sa parcurgi dita’i distanta. A fost dragut, in modul acela masochist pe care numai un sportiv de anduranta ar putea sa il inteleaga :).

Dragut, dar m-am bucurat nespus atunci cand am ridicat capul din apa la finalul buclei doi. Ceasul im arata 1 ora si 35 de minute, asadar imi facusem cat de cat treaba. A mai durat 1 minut pana am iesit pe nisip si am trecut pe sub poarta. Gata. Acum ma mut cu toti neuronii aprinsi in tranzitie, o tranzitie lunga de 700 de metri (tic tac tic tac, caci doar avem de unde)… Ironman, sunt aici, hai, primeste-ma prin muntii tai pe bicicleta!

Bicicleta – 8 h 04 minute pentru 184 de km si la un pas de descalificare.

As vrea sa spun ca m-am miscat fulgerator in tranzitie dar … nu a fost asa. Ea, Bianca, mititica… ma astepta aproape singura, caci Ironmanii si bicicletele lor de j’demii de euro erau deja plecati. Wow, cat de rapid se inoata la concursul asta! Fir’ar …ce jaratec tre’ sa mananc si eu sa vad asa viteza la inot?

Am alergat pe langa bicicleta pana la linia care delimita tranzitia si apoi am plecat cu inima cat un purice. Acum e acum, fratilor, ma asteapta furcile caudine! Exact in acel moment il aud pe crainic spunand “On her way is Andreea, it’s her first Ironman. Go Andeea, you WILL make it!” (pleaca si Andreea, e primul ei IM, Andreea, vei reusi!). Cuvintele acelea au fost ca un elixir. Cumva acel “you WILL make it” mi-a sters toate emotiile si grijile si mi-a dat un mic inbold la iesirea pe traseul. Yes, I Will make it, fir’ar sa fie, merit sa termin cursa asta, in genunchi, intr-un picior, oricum…

Ma astepta un traseu dificil, cu 2 urcari medii si o urcare monstruoasa. In plus aveam sa savurez cu placere si un ”plat” care nu a fost plat niciodata, zone cu vant, zone cu drum stricat si o coborare atat de periculoasa incat la curse similare (Half Ironman Mallorca) sunt coborati cativa concurenti cu elicopterul medical. Ah …si, surpriza, era un pic mai mare traseul, cu 4 km (credeti-ma, la un IM face diferenta  de 8-10 minute  intre “ma incadrez in timp” si …”ne pare rau, incercati altadata”…tic tac tic tac ca doar avem de unde!)

Am plecat cu ochii pe planul de cursa printat si lipit de top-tube. Vorba aia “failing to plan is planning to fail”…sau …in cazul meu … s-a dovedit ca a fost “planning to fail is admirable… and pointless” :).

Am stiut inca de la inceput ca acel plan nu poate fi urmat, insa la momentul conceperii nu aveam de ales. Asa cum am mentionat (aici) in zilele pre-concurs, in regulament a aparut un timp intermediar misterios in varful muntelui. A fost o sursa de stres incredibil si nopti nedormite pentru ca oricum intorceam pe toate partile calculele si estimarile, reiesea ca nu voi ajunge cu bicicleta la timp si ca voi fi descalificata.  

Abia la sedinta tehnica, cu cateva ore inainte de start, organizatorii au lamurit problema – ora 3 era momentul in care se deschidea traficul, asa ca …daca ajungeai dupa acea ora trebuia sa faci o parte din traseu printre masini. Pai bine mai, iron-cerberi ce sunteti, sa va strang de gat nu alta! Nu puteati sa spuneti si voi asta in regulament, pe facebook, ca replica la unul din cele 3 emailuri trimise? Pai eu vin din Bucuresti mah, m-am antrenat 2 ani pe DN-uri cu camionagii trecand milimetric pe langa mine, credeti ca ma ofuschez eu pentru 2-3 masinute pe traseu de urcare? F*** YOU …respectfully!

Asadar, nu trebuia neaparat sa ajung la 3 la Lluc in varf de munte, insa am incercat pe cat posibil sa raman in marjele aproximative ale planului. In linii mari am reusit sa mentin vitezele propuse, insa am pierdut foarte mult timp cu detalii tehnice (oprit la puncte de hidratare pentru ca nu pot sa iau apa din mers si nici nu pot sa umplu bidonul handsfree, curbe, coborari, schimbari de directie unde ma vedeam nevoita sa incetinesc). Ceasul imi arata ca am pierdut aproape 11 minute astfel …cu indeletniciri tehnice pe care mai multa experienta le-ar fi putut … corecta. Tic, tac, tic, tac …ca doar avem de unde!

Pe portiunea de plat din centrul insulei (km 70-100) am dat de zona cu vant frontal. Tin minte ca am zarit de departe cateva mori de vant din acelea “de domiciuliu” si am inteles ca e un semn al “durerii suplimentare” cauzata de intanlirea cu EL …sa ii zicem taifun-ul dintre tufe :). Bine, nu era taifun, era un vant … probabil acceptabil in conditii normale, dar aici faceam un IM! Am incercat pe cat posibil sa folosesc aerobarurile (extensii ale ghidonului care te “alungesc” si te ajuta sa tai vantul mai bine) insa nu am experienta in a le folosi. Le-am instalat abia cu o luna in urma si inca imi era destul de teama sa stau cu mainile asa departe de frana… Ce sa spun … acum dupa IM cred ca am invatat si eu sa stau aero … mai bine mai tarziu decat niciodata :P!

Sa va spun despre urcare ceva? Ce vreti sa auziti despre o urcare de aproape 30 de km? Ca a fost un traseu frumos, ca muntii sunt spectaculosi, ca pasarelele cantau in copaci, ca oile si caprele pasteau printre maslini?

Ce sa mai zic? Ca am strans din dinti si am urcat totusi pe bicicleta (multi au urcat la pas)? Ca mi s-a facut rau de la efort?  Ca am ajuns la LLuc la ora 3:20 …cu 20 de minute dupa acea blasfemie de “timp limita” si ca impreuna cu alti peste 500 de concurenti as fi fost descalificata daca acel “cut-off” nu ar fi fost reconsiderat? Cat de obosita eram in varf de munte … vedeti in filmuletul de mai jos:

 

As vrea sa spun ca dupa Lluc cursa mea a intrat intr-un ritm normal, insa din pacate abia din acel moment a inceput lupta pentru a ajunge la timp la tranzitie. In varf de munte am facut o pauza de 2-3 minute. Eram atat de fericita ca s-a terminat urcarea si atat de epuizata incat am decis sa imi trag sufletul. M-am relaxat putin si aproape mi-am semnat sentinta de descalificare, “ajutata” si de ceasul meu cu GPS care ma abandonase de catva timp.

A urmat coborarea aceea de cosmar, pe care va spun sincer ca nu am reusit sa ma adun. Nu ma puteam concentra, iar curbele erau atat de periculoase (unele fara parapet de protectie) incat de 2 ori m-am dat jos de pe bicicleta, pierzand minute bune si ramanand aproape singura pe traseu.  La IM nu se sta in pluton sau “la plasa” pe bicicleta, insa conteaza sa fii inconjurat de alti concurenti pentru a putea sa te inspiri din ritmul si energia lor. Datorita coborarii absolut penibile, eu am ramas aproape singura pe ultima parte din traseu … 40 de km cu vant din fata, drum foarte prost si …o ciclista singura la capatul puterilor. O reteta pentru un dezastru :)

Undeva la km 170 am realizat ca nu ma voi incadra in timp. Ceasul meu nu functiona bine insa dupa calculele mele aproximative, si stiind ca traseul este mai lung cu cativa km, am pus cap la cap informatiile. Ironman-ul meu se va incheia in tranzitie (timpul limita era de 9 ore 55 pentru inot, tranzitii, bicicleta)!

Au fost cele mai negre minute din cate imi amintesc. Durerea fizica era aproape de nesuportat, nu mai aveam apa si nici nu imi permiteam luxul de a opri la alimentare. Am prins aerobarele in pumni strangand de durere si efort si frica metalul acela de parca era sursa vietii. Am bagat capul intre umeri, si cu lacrimi in ochi am tras de fiecare pedala. Am plans mult, am vorbit mult cu mine …mi-am promis chestii, am injurat, am regretat momentul cand am ales cursa asta, am regretat fiecare mica greseala, fiecare tic-tac-tic-tac caci NU MAI AVEAM DE UNDE. Nu mai aveam timp!  Inotul slab, alergatul prin apa mica, tranzitia lunga, traseul dificil, urcarea, coborarea, kilometrii in plus, opririle pentru apa. Am urat aceasta cursa, am urat fiecare pietricica si fiecare frunza din univers. 2 ani de munca, de munca multa, si nu au fost suficienti. Nu voi putea nici macar sa incep proba de alergare!   

Aveam in minte imaginile acelea clasice cu “The crawl” – un filmulet facut acum aproape 20 de ani, cand 2 concurente la Ironman, epuizate si in pragul unui colaps fizic, au parcurs ultimii metrii ai cursei in patru labe, pentru ca nu mai puteau inainta. Tot ce imi doream era sa ajung cumva in tranzitie in timp util, si apoi ma gandeam ca la alergare voi gasi eu cumva resursele pentru a termina …

Am ajuns la intrarea in tranzitie aproape in stare de soc.  Nu stiam cat e ceasul si nu imi aminteam daca cele 9 ore 55 erau timpul limita la iesirea sau intrarea in T2. Cu alte cuvinte, nu stiam daca pot deja sa imi trag sufletul…eventual sa ma asez pe jos in tranzitie sa imi revin, sau trebuie sa fug ca vantul si ca gandul pana la inceperea probei de alergare.

La intrare erau 2 oficiali. Am intrebat cu ultimele puteri cat timp mai am ca sa ies din tranzitie si am primit cel mai infiorator raspuns posibil: “Pues, apurate, que no hai mas tiempo” (Pai, grabeste-te ca nu mai ai mult timp). Poftim? Nu se poate, nu se poate!! Am inceput sa alerg pe langa bicicleta in timp ce celalalt oficial mi-a strigat ca mai am 5 minute. 5 minute erau enorm de putine pentru a parcurge pe langa bicicleta tranzitia aceea atata de lunga, pentru a ma schimba si a ajunge la poarta care semnaliza inceputul alergarii. Am inceput sa plang in timp ce mergeam pe langa bicicleta, nu mai puteam sa alerg … de fapt …aproape nu mai puteam sa stau in picioare. M-am impiedicat de 2 ori de bicicleta si eram gata sa ma asez acolo, imi mijlocul tranzitiei si sa inchei cu toata nebunia asta. Nu mai aveam de unde sa gasesc resurse ca sa ies din T2.

Alex striga la mine de dupa gardul ce delimita tranzitia. “Andreea, nu se poate, hai sa  fugim!”. Ii auzeam disprearea in glas, era si disprearea mea doar ca eu nu mai puteam, nu mai aveam cu ce sa o expirm. Am ajuns intr-un final la rastel, am lasat bicicleta si apoi am fugit in pantofii spd catre cort ca sa ma schimb. Nu imi amintesc ce am facut acolo, stiu doar ca am plecat cu manusile in maini si Alex mi-a strigat sa le duc inapoi la cort. Am gasit resurse cumva ca sa trec pe sub poarta albastra pe care erau scrise 3 litere de izbavire: “RUN” …Cumva, cu 3 minute inainte de inchiderea “portii”, reusisem sa ajung la ultima proba, si aveam 6 ore jumatate sa pacurg, sub orice forma posibila 42.2 km. Ironman, dragul meu, iti multumesc ca inca suntem prieteni!

Alergare: 42.2km in 5 ore 04 minute

Primul impuls a fost sa ma prabusesc imediat dupa poarta. Aveam nevoie de 1-2 minute sa imi revin, pentru ca simteam ca nu pot sa stau in picioare, insa cand aproape ca ma asezasem am zarit oficialii vigilenti la datorie. Sincer mi-a fost frica sa ma asez ca sa nu se “autosesizeze” si sa ma scoata din cursa. Stiam ca arat probabil foarte rau …si au dreptul de a te opri pe motive de siguranta. Asa ca  am facut unicul lucru care imi era la indemana – am inceput sa alerg cu o viteza indecenta pentru modul cum ma simteam – 11km/h in speranta ca … nu stiu …ca se termina mai repede totul!

Eram foarte ametita … dar mi-am propus sa nu ma opresc pana la primul punct de alimentare. Bine, sincer …speram ca primul punct de alimentare era dupa colt, insa s-a dovedit a fi abia dupa 2.5 km! Noh …macar am avut un motiv sa alerg si sa ma “aprind”.

Am facut un adevarat festin acolo la alimentare, mancand tot, absolut tot ce era disponibil, cu o jumatate de creier care spunea “ia si din aia” si un gand razlet al ratiunii care spunea “poate nu e chiar bine sa facem acum experimente cu batonul ala de ciocolata”. Oh well … speram ca stomacul meu este si el … Iron

Tot la alimentare a urmat si o nefericita oprire la o cabina de toaleta unde …trebuia sa fac pipi :). Da, sa stiti ca as fi facut din mers pe bicicleta daca as fi putut (asa cum am promis, ca doar sunt iron pana la capat), dar de frica descalificarii numai de asa ceva nu imi ardea. Deci … a fost greu sa inot, greu cu meduzele in apa, greu cu bicla la deal, greu cu coborarile, greu cu vantul, dar aveti idee ce inseamna sa intri intr-o toaleta folosita de oameni care “trag” la un ironman? Oh …zei ai ironmanului m-ati pus la grea incercare!  Never again, asa ca undeva pe la finalul cursei am facut o …balcanica …si am folosit un tufis. Imi pare rau Mallorca, imi pare rau Ironman (am riscat o descalificare pentru …pipi neautorizat).

Au urmat kilometri multi pierduti in ceata. Am incercat din rasputeri sa nu ma opresc decat la punctele de alimentare (puse cam la fiecare 3km). Am incercat sa mentin un ritm decent,  undeva la 10km/h (6 min per km) si am reusit cu ajutorul competitivitatii. Am sters din minte orice alt gand si am pastrat putina energie ramasa ca sa numar toti concurentii pe care ii depaseam (doar pe cei care aveau acelasi numar de ture ca si mine … semnalate prin numarul de bratari colorate de la incheietura). De ce? Ce mai conta acolo daca eram a 2100-a sau a 1990-a? Nu conta, dar ma ajuta sa nu ma opresc…

Astfel am reusit sa termin prima jumatate din maraton in 2 ore si 10 minute. Mi se pare acum de necrezut, starea mea fizica ar fi trebuit sa nu imi permita asa ceva. Si totusi, cumva … m-am adunat si am reusit sa numar mai bine de 100 de oameni intrecuti.

La kilometrul 22 insa, s-a intamplat ceva, si vointa mea a cedat. S-a intamplat subit, stupid si sec. De cateva sute de metri nu mai zarisem nici un alergator cu acelasi numar de bratari ca si mine … in jur multi concurenti erau la ultima tura, iar eu mai aveam inca jumatate de maraton de facut! Acela a fost momentul cand a rasarit samburele dezarmarii.  Toata oboseala, toata dezamagirea probei nebune de bicicleta m-au lovit din plin. Bike bike bike!!! Atata munca, atatea dimineti nedormite, atatea cazaturi …pentru nimic. Abia am terminat proba, iar acum sunt printre ultimii …si nu mai conteaza cat de bine alerg caci voi fi mereu prastie pe bicicleta, si mereu printre ultimii la triatlon. Game over.  M-am oprit din alergare cu ochii plin de lacrimi si am inceput sa merg.

Din punct de vedere fizic eram mai proaspata decat in oricare alt maraton, desi durerile de genunchi isi facusera simtite prezenta. Puteam sa alerg, fir’ar sa fie, dar pur si simplu nu mai doream sa o fac. Eram deja in alta lume mental, nu mai conta urmatorul pas, si urmatorul kilometru si urmatorul minut. Nu mai “eram acolo”.

Am simtit cum imi scapa printre degete concentrarea si atitudinea razboinica care ma dusese pana in punctul acela al competitiei. Nu imi amintesc prea mult din tot ceea ce a urmat …pur si simplu am mers, in ritm lejer pas dupa pas fara sa imi pese de nimic.  Tin minte un punct de alimentare unde mi-au trecut prin minte cateva cuvinte simple “Andreea, vei regreta amarnic momentele astea!”, iar apoi am zambit inarmata cu o doza maxi de toleranta pentru munca depusa, pentru sutele de ore de antrenament si pentru slabiciunile mele. Da … am muncit pentru un cu totul alt timp, un cu totul alt rezultat, dar … asta e tot ce mai pot sa fac acum, si e ok. Trebuie doar sa ajung la finish.

Alti cativa km pierduti in ceata mai tarziu, ajung la zona unde Alex ma astepta ingrijorat. Ma vazuse la ultima intanlire in alta lume, si incepe sa isi faca girji ca nu voi termina alergarea in timpul limita (desi aveam timp lejer pana la miezul noptii). Tipa un pic la mine ca “nu ma incadrez” iar acela este momentul cand ma trezesc.

Ma uit la ceas, nu stiu exact ce timp total am si atunci imi dau seama ca daca nu “pornesc” din nou voi fi printre ultimii sositi. Waaa….ce rau m-a durut gandul asta, aproape ca mi s-au taiat genunchii! Mi-am propus sa nu lipsesc de la “petrecerea” traditionala de la finalul unui Ironman, momentul cand toti participantii vin sa incurajeze la linia de finish ultimii sositi, insa am crezut ca voi fi acolo in calitate de spectator nu de …actor principal!

Hai… poate totusi nu ajung printre ultimii, cat e ceasul?! Incerc incet incet sa ma trezesc, ma opresc la punctul de alimentare si arunc cu apa pe fata. Nu conteaza timpul, dar parca as vrea sa nu fiu lanterna rosie. Incep sa alerg … cate putin. Cate 5 pasi, cate 10 pasi, “pana la copacul acela”, “pana la curba aceea”. Ma suprinde faptul ca pot sa alerg. Nu depun cine stie ce efort …pot, daca vreau … … dar imi este enorm de greu sa ma tin de “vointa”. Ma pornesc si apoi imi scapa determinarea printre degete.

Si asa mai trec cativa km. Pe mana mea sunt acum 3 bratari, mai am o tura si termin cursa. Alerg cu ceva dureri de stomac …cu ceva dureri de genunchi si cu o stare generala de ameteala. Dar incet incet parcurg distanta intr-o combinatie imposibil de descris de alergare mocnita si mers alert. Pe ultima tura imi revin mental si desi sunt la capatul puterilor, gasesc energia de a multumi voluntarilor si sutelor de sustinatori de pe margine. Atmosfera la Mallorca a fost minunata … pacat ca nu am stiut eu sa ma bucur de ea! Mai ales ca in Mallorca se poarta fraza "vamos guapa, muy bien" (in traducere libera: hai pisi, e bine! :P)

Incep sa aud muzica de la “petrecerea de finish”. Sunt sute de oameni pe culoarul  din fata portii Ironman, oameni care canta, bat din palme in ritmul muzicii si striga in cor “you are an ironman” atunci cand un coleg de-al meu ajunge acolo. Cu ultimile puteri imi strerg lacrimile din ochi, imi aranjez hainele si numarul de concurs si ma pregatesc cat de cat de … iesit in lume :).

Ma opresc inainte de intrarea in culoar ca sa las vesta care m-a incalzit in ultimii kilometri si apoi imi aud numele. Numele meu … in boxe, a fost ca o injectie cu adrenalina. Am prins aripi. Am inceput sa alerg cu 15km/h tipand. S-a terminat. Am reusit! Ironman, am sosit!!!

Timp final 14:56:20, locul 1910 :) (femei si barbati da? :D). Acesta este doar inceputul…

 

 

Comentarii

M-a luat plansul cand ti-am citit articolul - de emotii si fericire. Bravo guapa. Ai facut o treaba tare buna acolo!

Gracias guapa :)

Andreea, esti cea mai determinata persoana pe care o cunosc!! Si un super exemplu!!
Esti un IRON MAN, fato!!:)) esti in cei 0.000000000000000x% capabili sa faca asa ceva!!
Mii de felicitari! Cat am asteptat articolul asta!!:))

Anca, si eu astept articolul asta de 2 ani aproape :P. Multumesc!

Felicităăăăări!!!! Ești principala mea sursă de inspirație. Am fost cu gândul la tine și mi-am dorit foarte mult să fie bine :D

Bravo!!! Esti foarte tare. Ma bucur foarte mult pentru realizarea asta a ta. Sper ca esti foarte mandra. E unul dintre blogurile mele preferate si abia asteptam sa scrii cum a fost. Eu care sufar pt un semi-maraton, asta e inspirational! Recuperare rapida!

Ehe, toata lumea a inceput cu un semi-maraton. Sa nu crezi ca nu am avut si eu partea mea de au si aoleu (prin articole mai vechi vei gasi povesti). E normal ...e un inceput. Felicitari!

Bravo!!!! Mi s-a zburlit parul pe mine citind articolul si vazand cata determinare ai avut si cat efort a fost necesar. Felicitari!!!! Nu mai am cuvinte!

Superba descriere! Felicitari pentru parcurgerea acestui minunat drum spre Ironman!

Frumos scris; ca si articolele precedente. Apoi despre subiect, ce sa zic - un bun model. Salutari, cu cap plecat!.

Multumesc ...si ma bucur ca iti plac articolele, din pacate in ultima vreme mai rarisem numarul lor ...caci de unde timp de dat la taste?

Esti super tare! Ti-am urmarit blogul mai mereu in asteptarea acestei povesti, chiar am ajuns sa visez intr-o noapte (inainte de publicare) ca l-ai terminat.

:) Sper ca in vis l-am terminat intr-un timp mai bun decat cel din realitate. Am facut record mondial? 

Nici chiar record mondial.:)) Stiu doar ca erai f obosita la final (ai pus o poza si ma speriasem de stadiul de extenuare) si scriai de ceva experiente metafizice.

Oricum: ai facut ceva de 99% din populatia lumii nu e instare sa faca vreodata si vreo 0,9% (sper ca intru aici) doar viseaza sa faca! Asa ca f*ck the time!

Eu sunt maratonist de felul meu, dar mă bate un gând de câteva luni. Ultramaraton 7500 la vară, adică 90 km și 7500 diferență de nivel. Nu eram eu prea sigur, dar citind câteva dintre postările tale (mai ales asta), cred că tocmai aproape am luat o hotărâre. Foarte fain. Felicitări! :)

Andrei, te incurajez in hotararea ta  - evident, sfatuindu-te in acelasi timp sa iei acea cursa in serios, sa te antrenezi cum trebuie, sa iei in considerare pregatirea pe toate planurile (nutritional, logistic, bla bla) si ...sfatuindu-te sa te bucuri de fiecare moment din cursa! Bafta 

Bravo. Esti un model pentru copii.

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.